CUM TRISTEȚILE ȘI DEZAMĂGIRILE TALE TE FAC SĂ PLÂNGI, IAR PE CEILALȚI ÎI FAC SĂ TE CREADĂ NEBUN/-Ă
Mulți mă cunoașteți de dinainte de a realiza blogul acesta. Adică de dinaintea anului 2007.
Da, sunt eu, Nicoleta Enculescu, licențiată în Filologie, specializarea Română – Franceză, promoția 1999, cu Studii Aprofundate de Etnologie și Folclor.
Mi-am tot dorit, din anul 1996, să susțin examenul de admitere și la Facultatea de Teologie Ortodoxă, pe atunci la specializarea Asistență Socială. Am susținut, în acel an, admiterea, am trecut de vizita medicală, de probele orale, eliminatorii (Muzică religioasă, cunoștințe de Liturgică), dar am picat la proba scrisă, pentru că nu învățasem toate temele din Psihologie. Pe atunci, eram studentă la prima facultatea, la Filologie, și lucram și ca dactilografă, la Centrul Medical Aeronautic, o unitate militară subordonată Comandamentului Aviației Militare. Fiind unitate nu numai cu profil medical, ci și militar, activitatea mea de dactilografă cuprindea atât scrierea lucrărilor cu caracter medical, cât și a celor cu caracter militar, secrete, strict secrete și nesecrete. Rămâneam, de multe ori, peste program, pentru că veneau inspecții de la forul superior. Așa s-a întâmplat și atunci, în 1998, în aprilie, de Izvorul Tămăduirii, când, în așteptarea inspecției din ziua următoare, fiind singura dactilografă a unității, a trebuit să rămân peste program, să scriu multe lucrări, să le predau.
Fiind în sesiune, având și o spasmofilie, când mă pregăteam să cobor treptele spre a ieși pe ușa unității, mi s-a făcut rău și am căzut. Nu știu cum am căzut, dar m-am lovit la coloană, nervul sciatic s-a prins între vertebrele care s-au tasat. Șansa mea a fost că a trecut o doamnă prin dreptul policlinicii, m-a văzut și m-a ajutat să-mi revin. Cu greu am ajuns acasă. A doua zi, am fost la ortopedie. Mi-a fost pus piciorul stâng în atelă gipsată, considerându-se că am făcut o entorsă, iar după 14 zile urma să-mi fie scoasă. După cele 14 zile, când s-a trecut la scoaterea atelei, s-a constatat că nu mai simțeam piciorul stâng deloc, că nu mă ținea, nu mă puteam lăsa în el, nu puteam să merg. Au urmat o serie de internări și investigații atât în Spitalul Militar din Calea Plevnei, la Neurochirurgie și Balneo-fizioterapie, cât și la Spitalul „Bagdasar”, la Neurochirurgie, la Neurologie, și la Recuperare. Din mai până în septembrie. Deșii unii medici spuneau că hernia de disc care se formase era de operat, iar alții spuneau că nu, întrucât, de fapt, ar fi o Scleroză Laterală Amiotrofică, operația nu a fost făcută. Dintr-un om care mergea pe picioarele lui, un normal, un tânăr – când am avut accidentul nu împlinisem 25 de ani -, am ajuns la un om care, pe timpul spitalizării, era transportat cu căruciorul, iar la externare se deplasa, greu, cu cadrul. De atunci, mama s-a îmbolnăvit de inimă. De atunci, mama s-a îmbolnăvit de diabet. Din cauza mea... Dar, deși cadru medical (asistentă medicală), nu a dat importanță simptomelor pe care le avea, ci toată atenția și-a concentrat-o asupra mea, fiica sa cea mică.
Eram, atunci, în penultimul an de facultate.
A urmat ultimul an. Tata și toți ceilalți, în afara mamei, mă certau când venea vorba de facultate, îmi spuneau că nu am nevoie de ea, ar fi vrut să nu o finalizez. Cu sprijinul moral și fizic (pentru că dumneaei mă ducea la facultate, dumneaei a alergat pe la biblioteci, a fost la profesorul coordonator cu lucrarea mea de licență, pentru corectat, îndrumări, referatul de sfârșit) al mamei, am reușit să susțin toate examenele, am reușit să finalizez lucrarea de licență. Pe 8 iulie 1999 – de ziua de naștere a mamei - susțineam examenul de licență. La scris, am avut nota 8 la limba și literatura română și 7 la limba și literatura franceză. Pentru lucrarea de licență mi s-a acordat nota 9.
După licență și încă un an și câteva luni de internări în secția de Balneo-fizioterapie, am început să merg, cu sprijin în cârjă.
În 2001, am susținut examenul de admitere la Studiile Aprofundate de Etnologie și Folclor. Am fost admisă, spre o nouă supărare și dezamăgire a tatălui meu.
Studiile Aprofundate le-am finalizat în 2002, când mi-am luat și examenul de disertație cu nota 10.
Aș fi vrut să-mi public poeziile pe care le scrisesem de-a lungul anilor, încă din clasa a XI-a de liceu. Până să am accidentul (pe vremea când eram dactilografă), mi le scrisesem la mașină (mașina de scris), iar cineva îmi prinsese foile sub forma unei cărticele. Domnul doctor Florin Uleu – medicul Comandamentului Aviației Militare -, după ce mi le-a citit, mi-a scris primele impresii despre ele. Apoi, după absolvirea Studiilor Aprofundate, profesorul meu de la cursul de Consevarea Patrimoniului Cultural, Secretar de Stat în Ministerul Culturii, domnul Ioan Opriș, mi-a scris prima recomandare în senul acesta, al publicării. La păstrez și acum, ca pe ceva prețios:
Anii s-au scurs, în septembrie 2002 am început să predau, mai întâi limba franceză, la Liceul particular nr.1 „Octav Onicescu – Mihoc” din București, apoi, din octombrie 2003, în învățământul de stat, limba și literatura română, limba franceză și limba latină. Am avut, la concursurile de titularizare, de-a lungul anilor, note de 7,70 (în 2005), 7,60 (în 2008), 8,57 (în 2013) , 7,82 (în 2019) și 7,97 (în 2024). Au mai fost și câteva note de 6 (în 2011 și în 2018).
Mama a fost cea care s-a rugat pentru mine mereu, iar rugăciunea dumneaei o simțeam. Tata mă certa că merg la biserică, o certa pe mama că se ruga.
În 2009, am fost admisă la Facultatea de Teologie, motiv iarăși de supărare pentru tatăl meu, care considera că îmi pierd timpul de pomană. În 2012 mi-am luat licența, iar în 2015 am absolvit și Masteratul, tot acolo.
În 2010, tata a suferit un infarct. Era în curtea Spitalului Militar și a fost dus de urgență la secția de Cardiologie. A fost resuscitat și și-a revenit, în cele din urmă, după ce o săptămână a stat în comă. În tot acest timp, când mergeam la facultate (pentru că începusem sesiunea), intram la Sfânta Ecaterina și mă rugam, mă rugam la Sfânta Ecaterina, dar și la Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfinții și Dumnezeu, Măicuța Domnului au făcut minunea cea mult așteptată: l-au salvat.
Din septembrie 2018, de când mama nu a mai putut să meargă din cauza neuropatiei diabetice (diabetul i-a afectat mușchii de la picioare, apoi, progresiv, și mușchii de la mâini), L-am tot rugat pe Dumnezeu și pe Măicuța Domnului să mă ajute să am grijă de mama. Am fost doar noi două în lupta aceasta și, deși pe ascuns plângeam, în fața mamei îmi stăpâneam lacrimile. Era cumplit de greu. Dar nu m-am plâns! Atunci mă rugam ca Dumnezeu să o vindece pe mama, să o ajute să meargă, cel puțin cu sprijin în baston. În mai 2018, fusese operată la inimă, pentru triplu by-pass aorto-coronarian, operație care reușise. Și-L rugam – repet – pe Dumnezeu să o vindece, să o ajute să se facă bine, așa cum o ajutase și la operația de la inimă. Au fost doi ani buni, până în februarie 2021, când, împreună cu mama (dumneaei sprijinindu-se de mine, eu sprijinndu-mă într-o cârjă, dar și de mama), ne plimbam prin casă, în ultimele două camere, o duceam la masă, apoi de la masă la pat. În februarie, în martie și în aprilie 2021, a leșinat. De fiecare dată m-am speriat, dar strigam la Dumnezeu să-i vină în ajutor, iar mama își revenea. După ultimul leșin, a devenit confuză, nu mai putea să pronunțe anul în care eram, dacă se uita la televizor (și mă ruga să-i las televizorul aprins), nu putea să spună ce a văzut. În iunie-iulie, la recomandarea unor medici de la Centrokinetic, a urmat 15 ședințe de oxigenare hiperbară, în urma cărora și-a revenit: putea să pronunțe anul în care eram, m-a recunoscut, știa când m-am născut (ziua, luna, anul). În paralel, își lua tratamentul cu Memantină. Dar deja avea o probleme cu rinichii, iar Memantina i-a accentuat aceste probleme. În final, a făcut o infecție urinară, care a dus la septicemie. Iar de la septicemie la deces a fost un pas de două săptămâni și 4 zile...
Din 6 septembrie 2021, de când a murit și am rămas singură (tata a murit în ianuarie 2012), durerea mi-a sfășiat sufletul. Era singura persoană care mă iubea cu adevărat. M-am rugat pentru ea, L-am rugat pe Dumnezeu și pe Sfinții Săi să o salveze, să o facă bine, dar...nu s-a întâmplat asta... Încă nu eram pregătită ca mama să moară. Să moară așa. Să moară atunci. Aș mai fi vrut-o alături de mine, să mă pot bucura de dumneaei, de sfaturile și rugăciunile sale.
Pe 6 martie 2022, am cunoscut-o pe doamna Mariana R., care fusese rugată să mă aducă la o biserică, pentru o seară cultural-duhovnicească, unde am citit din poeziile scrise de mine de-a lungul timpului, poezii cu tematică religioasă. După această întâlnire, doamna Mariana mi-a promis că mă va ajuta cu tot ce va putea, invitându-mă ca, oricând am nevoie, să apelez la dumneaei, pentru orice: pentru sfat, pentru dus cu mașina unde trebuia să ajung. Chiar ca să mă scoată din tristețea care mă cuprinsese și, mai ales, ca să mă facă să socializez cu alte persoane, m-a dus la ziua prietenei sale, Adina-Mihaela. Acolo, am fost primită bine de sărbătorita zilei și de celelalte prietene ale ei, dar, la un moment dat, deoarece Simona (cunoștința și vecina sa de bloc) a început să mă întrebe, curioasă, ce am pățit de mă sprijin în cârje, Adina-Mihaela s-a supărat foarte tare și a dat-o afară din casă pe Simona, aruncând în urma ei cu sticle pe scara blocului.
În iunie, același an, m-am trezit cu Adina-Mihaela la mine, punându-mi o sumă de bani pe masă, pentru că aceea era plăcerea sa, pentru că așa voia. I-am primit cu greu. Nu eram singură, era o cunoștință la mine, care a văzut și a auzit totul.
Treptat, doamna Mariana R., pentru că plângeam foarte mult de dorul mamei, s-a îndepărtat cu totul de mine, spunându-mi că „nu mai suntem compatibile”. Îndepărtarea aceasta, abandonul, de fapt, - pentru că despre incompatibilitatea dintre noi mi-a supus de-abia după un an -, pentru că dispărut fără să spună nimic, l-am simțit ca și cum mi-ar fi murit mama a doua oară.
În august, pe la început, Adina-Mihaela mi-a zis, telefonic, să-i dau banii înapoi. Pe 12 august, când a venit pe la mine, am scos plicul în care aveam puși banii de la ea și i l-am întins. S-a supărat foarte tare, spunând că nu va mai vorbi cu mine dacă voi mai insista să-i dau banii. Nu i-a mai vrut.
În octombrie, pentru că am avut foarte multe gutui de la gutuiul din curte, i-am dat și ei și am întrebat-o dacă-i poate duce și prietenei sale, doamnei Mariana R. . Inițial, mi-a zis că se simte rău și că nu mă poate ajuta, dar, după ce i-am zis că nu face nimic și că o înțeleg, la câteva minute mi-a scris că se va duce totuși la prietena sa și îi va duce gutuile, așadar să i le duc. Seara, înainte de a pleca spre Iași, am trecut pe la blocul său și i-am lăsat gutuile. Toate bune și frumoase. Ne-am luat la revedere fără să ne fi certat, fără să ne fi spus vreun cuvânt urât. Chiar ne-am îmbrățișat, cu bucurie, de rămas-bun. Pe drum spre Iași, în tren fiind, pe la ora 2 dimineața, mă trezesc că îmi trimite mesaje cu următorul conținut: „ai vrut să mă omorî”, „să-mi dai banii înapoi”.
Reîntorcându-mă de la Iași, am rugat pe cineva care avea mașină să meargă la ea, pentru a-i restitui banii. I-am dat numărul ei de telefon, iar ei i-am trimis numărul lui de telefon, printr-un SMS, rugând-o să-i răspundă când o va suna, pentru că vine să-i aducă banii pe care îi voia înapoi. De două ori a fost acea persoană la ușa blocului ei și a sunat-o și tot de atâtea ori nu i-a răspuns la apeluri.
În ianuarie 2023, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, m-am trezit acasă, cu ea și cu o vecină a ei, dintr-un bloc alăturat celui în care locuia, pe care însă eu nu o cunoșteam. Mi-a prezentat-o, mi-a zis că este foarte supărată, pentru că risca să fie dată afară din bloc, întrucât nu-și plătise întreținerea de foarte mult timp și acumulase o datorie foarte mare. Apoi am mai vorbit de una, de alta și, spre plecare, i-am întins plicul cu banii pe mi-i dăduse. A devenit foarte supărată și mi-a zis că nu va mai vorbi niciodată cu mine dacă mai îndrăznesc să-i restitui banii. Am insistat totuși să-și ia banii, zicându-i că îi țineam degeaba în casă, oricum nu mă puteam folosi de ei. I-am zis că sunt banii ei, să și-i ia înapoi și să facă ce vrea cu ei, să-i doneze, de exemplu, dacă nu vrea să-i țină, unui preot care avea fetița bolnavă atunci și pe care urma să o ducă în Germania, la tratament, ori chiar doamnei cu care venise și care era greu încercată în acel moment. A luat plicul cu banii, s-a gândit cât s-a gândit, și i l-a întins acelei femei, spunându-i că-i dă...o sumă cu 300 de lei mai mare decât îmi dăduse ea în iunie. M-a șocat faptul că i-a zis femeii aceleia, atât de senin și fără niciun fel de remușcare, că-i dă o sumă cu 300 de lei mai mare față de cât mi-a dat ea mie în iunie. Nu am vrut să mă cert cu ea – deși, în sinea mea, eram indignată de ceea ce se întâmpla – și i-am zis – în ziua aceea luasem pensia de invaliditate – să stea un pic și i-am mai dat 300 de lei. Am considerat ca acea sumă să fie un ajutor din partea mea pentru acea femeie care trecea printr-un necaz destul de greu.
Când m-am întâlnit, peste câteva zile, cu acea doamnă în vârstă, mi-a zis că, plecând de la mine, pe drum, Adina-Mihaela a recunoscut că 300 de lei sunt de la mine, iar restul de bani sunt de la ea.
În 2024, am fost operată de 3 ori: de hernie de disc (prima dată am fost operată în 2010, prin nucleoplastie percutană, iar recuperarea a fost rapidă, după o lună de zile, puteam să merg. Cu sprijin într-o cârjă, dar puteam să merg. Nu aveam încă voie să duc mai mult de 1 kg în mână, ca și greutate, dar puteam să merg cu sprijin într-o cârjă) – prin discectomie cu alcool și infiltrații transforaminale -; pentru embolizarea vaselor de sânge formate în jurul oaselor distruse de la umăr, umăr care mă durea foarte tare și nu puteam, din cauza aceasta, să ridic mâna, să scriu; în octombrie – artroscopie la umăr, pentru leziune complexă labrală, sindrom de impingement subacromial, bursită saubacromială. După cea de-a doua operație de hernie de disc (discectomia cu alcool și infiltrații transforaminale) încă mai am nevoie de cărucior când am de făcut drumuri mai lungi, pentru că încă nu mă ține piciorul stâng, afectat de pareză - și la care sunt operată, din 2012, pentru triplă artroză subastragaliană și supraastragaliană și pentru fractură de astragal -, când îmi obosește am impresia că pășesc pe vată, dar am și dureri mari. Ceva ce mă bucură, totuși: în urma acestei discectomii, am început să mișc ușor primele trei degete de la piciorul cu pareza, iar pe toate – foarte greu, dar reușesc să le mișc dacă mă chinuiesc ceva mai mult. După intervenția de embolizare, nu s-au văzut rezultate. Chiar deloc. Nici la două luni, nici la trei luni. După artroscopia făcută în octombrie anul trecut, de-abia acum am început să ridic mâna mai sus, am început să scriu din ce în ce mai mult. Îmi obosește mâna, nu pot să scriu o oră întreagă, trebuie să fac pauze, dar de la a nu putea face nimic cu mâna dreaptă, până la a reuși să scriu și să o ridic ca să mă închin, totuși e un proges. Pe care eu îl văd, de care sunt conștientă și pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Anul trecut am simțit rugăciunile celorlalți, care le-au făcut pentru mine. Anul acesta nu... 😢😢😢😢😢😢😢😢😢... Ceea ce m-a făcut să cred că nimănui nu-i pasă de mine. Și am mers din eșec și din necaz în necaz, tot mai mare și mai mare. Mai întâi, am fost dată afară de la serviciu. Pentru că cei de acolo, învățăceii mei, au râs de mine, eu m-am supărat și am țipat la ei. Am scos afară din clasă două fetițe care continuau să râdă de mine când mă uitam la ele și la colegii lor și îi rugam să se potolească. Cei din conducere au tăiat din filmulețul respectiv partea în care cei mici râdeau de mine, păstrând doar momentele în care am țipat la ei și când le-am dat pe cele două fetițe afară din clasă. Și asta s-a întâmplat după ce, înainte cu doar câteva zile, avusesem cu alți colegi de-ai lor, o serbare. Plus alte activități frumoase în lunile de dinainte. În afară de acestea, m-am străduit și am identificat câțiva copii buni la scris, ale căror lucrări le-am tirmis la un simpozion. Pe o altă elevă am susținut-o și i-am oferit sfaturi de specialitate când se pregătea pentru concursurile școlare (olimpiade). Când am vorbit despre Armata romană, la limba latină, pe care am predat-o, i-am adus pe copii în prezent, vorbindu-le despre cei ce au suferit în închisorile comuniste, despre Sfinții închisorilor. Le-am vorbit și despre istoricul și scriitorul Demostene Andronescu. I-au scris felicitări, cu prilejul zilei dumnealui de naștere. Am făcut și alte serbări, cu alți elevi pe care i-am avut. Toate acestea n-au contat. A contat doar atunci când au râs de mine cei mici, eu m-am supărat și am țipat la ei. Am fost dată afară.
Deși am fost sfătuită să nu merg la examen anul acesta, nu am ascultat, de frică, și am fost, l-am susținut, dar... am primit o notă mai mică decât cea pe care o meritam. M-am rugat să mă ajute Dumnezeu și Sfinții Săi, dar parcă nici n-au vrut să mă audă. Nu m-au ajutat. Și chiar nu meritam nota pe care am primit-o, meritam cu mult mai mult. Știu ce răspunsuri am dat la examen și, de mai multe ori, cu baremul în față, mi-a ieși o notă de trecere, cu mult mai mare decât cea pe care am primit-o. Un lucru care m-a intrigat la examen (dar despre care mi-am dat seama mai târziu): nu a fost lipit colțul cu numele candidatului, așa cum se lipea, de obicei, până anul acesta. Oare de ce?
După aflarea notei de la examen, m-am trezit cu mesaje de la Adina-Mihaela, care îmi spunea că sunt „măgăriță mincinoasă” și să-i dau banii pe care mi i-a dat. Care bani? Că după ce i-am dat banii în ianuarie 2023, pe care i-a înmulțit, din vorbe, așa cum a vrut, fără niciun fel de remușcare, nu mi-a mai dat niciun ban. Nici dacă ar fi vrut, nu aș mai fi primit de la ea așa ceva.
Tot după examen, am participat la un curs, care s-a finalizat cu o testare. Inițial, pentru testare, am fost anunțați că vom primi 20 de întrebări. În timpul desfășurării testării, profesorul a anunțat că, de fapt, sunt 21 întrebări, însă întrebarea a 21-a este extra. Sincer, am răspuns doar la 20 de întrebări, la ultima nu am dat niciun răspuns. Cu două secunde înainte de expirarea timpului, am apăsat pe butonul „trimite”, dar degeaba. Formularul cu răspunsurile date nu voia să se trimită. Am încercat de mai multe ori. M-am chinuit inutil. De ce nu se trimitea formularul? Pentru că trebuia să răspunzi, obligatoriu, și la ultima întrebare, acea întrebare extra, pusă în plus. Deși nu fusesem anunțați, încă de la început, despre așa ceva. Am fost eliminată din concurs...
Necaz, după necaz, după necaz... Și simțământul că Dumnezeu nu mă mai ascultă, nu m-a ascultat anul acesta deloc.. Și m-am rugat... Dar rugăciunile mele nu au fost ascultate..., nu sunt ascultate...
Știu, nici eu nu am ascultat de sfaturile primite de la Părintele meu duhovnic. Aceasta este pedeapsa pe care o primesc acum: necazuri, peste necazuri, peste necazuri...
Plâng și-mi urlu tristețea... Nimeni nu mă înțelege. Nimănui nu-i pasă de mine. Sunt singură și nimănui nu-i pasă de nimeni. Mama, dacă ar mai fi trăit, cu siguranță nu m-ar fi lăsat să sufăr atât, s-ar fi rugat pentru mine. Anul acesta..., e un an de calvar... Oare pentru ce să mai trăiesc? Mai are vreun sens sau vreun rost viața mea? Fără serviciu, fără mama, fără nimeni care să mă înțeleagă, să se roage pentru mine? Pentru că plâng și-mi urlu durerea și tristețea, ceilalți mă cred nebună... 😢😢😢😢😢😢😢😢😢
:
