CA
UN SCÂNCET, NERVOS, DE COPIL, VA FI VIAȚA-MI TOATĂ...
Amintirile
înnobilează ziua, picurând lacrimi de dor... Bătăile inimii sunt
ca aripile porumbelului ce te salută din zbor... Aripi care uneori
se frâng sub greutatea dorului... Un dor sfâșietor..., plin de
speranța regăsirii în eternitate, când toate sufletele își vor
zâmbi în Împărăția Cerurilor, poate chiar în Grădina
Raiului...
Amintirea
zboară, de-a lungul timpului, odată cu tine, iar neuitarea devine
anotimp nins de emoții...
x
Ani
atipici – trei la număr - pentru mine, ani cu dor imens și greu
de lacrimi și suferinți...
...Mi-e
dor de tine, mami, mi-e dor de tine, un dor imens și greu, care nu
poate să fie cântărit, cuantificat… E greu și picură lacrimi
în suflet, în minte și în inimă…
În
urmă cu trei ani…, totul a început, la ora 4 dimineața, cu un piuit
groaznic, cu un piuit ca al unui aparat dintr-un salon de Terapie
Intensivă… Un piuit ce nu se mai oprea… Un piuit prelung, ca un
scâncet, nervos, de copil… Și la ora 8, când soarele saluta,
victorios, lumea, după o noapte nu tocmai friguroasă, dar de
început călduț de toamnă, un țârâit de telefon anunța drama:
de la capătul celălalt al firului, o voce rece, fără inflexiuni
empatice, a anunțat, cum poate a mai anunțat de mii de ori lucrul
acesta: „mama dumneavoastră a murit!”… Un vis? Realitate?
Pământul s-a clătinat și de-atunci nu-l mai simt… Se clatină
și acum, uneori precum un seism puternic… Durerea a sfărâmițat
sufletul în mii de ciobulețe ce nu se mai pot aduna și lipi la
loc… Un haos în jurul meu, ceață, negura înfiorării… Timpul
s-a răcit și a-nflorit de-atunci, în mine, doar tristeți…
...Mama…,
dramă… Niciodată nu mi-am imaginat că pot rămâne fără mama!…
Niciodată nu m-am gândit că voi fi nevoită să o recunosc
la...morgă… Și, da! Îmi venea să le spun tuturor că au greșit,
că mama trăiește, că mă așteaptă în salon să o vizitez, să-i
duc apă, ceai, iaurt, supa pasată… Chiar dacă nu i le dădea
nimeni, chiar dacă le găseam nedesfăcute… Și acum, uneori, îmi
mai trece prin minte acest gând: dacă au greșit cei de la spital?
Dacă mama mă așteaptă și astăzi acolo?…
Un
alt gând ce-mi trece prin minte neîncetat: oare am făcut tot ce
mi-a stat în putere ca să o mențin în viață cât mai mult timp
posibil? Oare ar fi trebuit să fac mai mult? Oare aș fi putut să
fac mai multe pentru mama?...
Ana (Ana Cenja) mi-a fost sprijin în acele clipe de coșmar (mulțumesc! Mulțumesc de mii de ori! Mulțumesc, din suflet!)… A stat cu mine, m-a
ținut, m-a susținut, am recunoscut-o pe mama și nu, împreună…
...Mi-e
dor de tine, mami, mi-e dor de tine, un dor imens și greu… Îmi
lipsește îmbrățișarea ta, îmi lipsește mângâierea ta, îmi
lipsește alintul tău… Îmi lipsești tu, TOTUL meu…
Mama?
Cea mai iubitoare ființă pe care am cunoscut-o! Cea mai bună și
cea care sărea și te ajuta, fără să o rogi prea mult acest
lucru; cea care îți dăruia, mereu, sfatul cel bun; cea care, dacă
îi destăinuiai ceva, nu-ți divulga secretul; cea care îți era
sprijin, necondiționat; cea care îți dăruia îmbrățișări și
dragoste curată, atunci când sufeltul tău tânjea după așa ceva,
când aveai nevoie de acestea...
Mama?
A suferit mult! Și-a sacrificat sănătatea atunci când, după
accident, nu am mai putut să merg… S-a rugat, a plâns și iarăși
s-a rugat pentru ca eu să pot păși din nou… Mi-a fost alături,
sprijin și bucurie, plâns și povață, dor de viață…
Mi-e
dor de tine, mami, mi-e tare dor!… Oare cine o să mă mai
ocrotească? Cine o să-mi mai dăruiască îmbrățișări și
dragoste, și sprijin sufletesc?…
Ani
atipici pentru mine și oare câți or să-i urmeze?…
Mi-e
dor de tine, mami, mi-e tare dor!…
Cum
e la tine, acolo unde ai purces? Sper ca Bunul Dumnezeu să-ți
dăruiască un colțișor de Rai, cu Sfinții să-ți odihnească
sufletul, în loc luminat, în loc cu verdeață, de unde a dispărut
toată întristarea și suspinarea!
