Amintiri de iarnă...
Se-ntâmpla cu mulți ani în urmă, într-o iarnă cu zăpadă de povești, albă, pufoasă, cu zâmbet de catifea... Urma să-i fie aniversată onomastica peste foarte-foarte puțin timp, știa - cu siguranță - că avea să primească o grămadă de cadouri, de care se bucura în avans... Se gândea însă ce avea să-i aducă Moșul. Moș Nicolae. Avea mari emoții... Era în clasa a II-a (sau parcă a IV-a, dar ce mai contează acum!?) și îi plăcea verdele - nu că acum nu i-ar mai fi pe plac!-. Și-ar fi dorit, din tot sufletul, un ghiozdan verde, cu mâner și curelușe de culoare maro. Dar un maro superb, care se asorta perfect cu verdele de care se indrăgostise I-R-E-M-E-D-I-A-B-I-L. Și ar mai fi vrut și o pereche de pantaloni verzi, pe cei vechi gândindu-se să-i dăruiască unui copilaș mai sărăcuț, ce locuia în același bloc. Chiar pe aceeași scară. Blocul M12, din Drumul Taberei. Scara B. Deși părinții nu ar fi fost de acord cu așa ceva, ideea de a-i face un bine acelui băiețel i se părea potrivită. Mai ales că - se gândea ea - astfel l-ar fi putut determina pe Radu să fie mai bun, să nu mai bată copiii când ar fi ieșit afară, la joacă....
Emoțiile creșteau, cu fiece clipă zâmbetul lor senin se făcea simțit pe chipul copilei, frica își făcea sălaș, puiuț, în sufletul său... Își mai dorea și o carte. Sau mai multe. Oricâte. Îi plăcea oricum să citească. Mult! Mult de tot! Chiar la grădiniță fiind, ardea de nerăbdare să afle tainele literelor, spre a-și putea singură citi povești, poezii... Acum era mare! Emoții... De ce emoții? Pentru că, de regulă, când venea Moșul, aducea cu totul și cu totul altceva, pe lângă mult doritele cărți. Până atunci fuseseră multe de colorat, cu imagini color și foarte puțin scris. Ca pentru vârsta ce-o avusese. Avea emoții... Își dorea să vină ziua ei mai repede, ar fi vrut chiar să stea trează noaptea întreagă spre a-l putea întâlni pe Moș. Spre a savura din plin bucuria întâlnirii cu el. Spre a-l invita și a-i întinde ea păhărelul cu lapte, pregătit din timp. Dar... Nu! Și de data aceasta... adormi... După ce își spuse rugăciunea de seară, după ce mama îi citi Acatistul Sfântului Nicolae și îi povesti despre acest Sfânt minunat, prieten - mai ales - al copiilor, alături de Sfântul Stelian, cel ce închide genele copiilor îi presără și ei pe pleoape praf de stele și luceferi, praf de vis luminat și-ntraripat...
Moș Nicolae sosi tocmai atunci când visul era mai profund, mai bun, mai frumos... Își scutură barba-i plină de nea din Oceanul cel de nesfâșit al Purității și-și descărcă desaga și-n casa ei: cărți (”Fratele mai mare”, de Maxim Gorki, alte cărți de povești, basme, poezii. Niciuna de colorat.), carioci și ”Almanahul copiilor” pentru anul ce avea să vină, un stilouaș cu cap panda, auriu, ghiozdanul verde mult dorit și un costum. Tot verde și el. Același verde pe care îl îndrăgea fetița, de ceva timp.
Moșul își bău laptele care-l aștepta în holul de la intrare, se gândi mult dacă să lase sau nu în ghetuțele - mai mult sau mai puțin curate - câte o nuielușă, însă se răzgândi de-abia în ultimul moment, se privi îndelung în oglindă, observând și punându-și în gând, pe dată, să mai slăbească până în anul în care avea să revină și, mulțumit, plecă mai departe, plutind ușor în noaptea plină de fior, în sania-i încăpătoare, nouă și strălucitoare, care picura lumină de zâmbet gingaș pe chipurile tuturor, mici și mari. Unii își aminteau, în vis, de cele ce primiseră pe vremea când erau mici-mici, ceilalți visau la ceea ce ar dori și ar putea să primească, pentru că au fost sau nu cuminți...
Moșule cel blând și bun,
Niciodată n-ai lipsit,
Casa nu ne-ai ocolit,
Daruri multe am primit...
Moșule cel blând și bun,
Niciodată n-ai avut
Nuielușe mici, ori mari,
Nuielușe pentru noi,
Cei mai nîzdrăvani eroi...
Moșule cel blând și bun,
Iată! Timpul a trecut!
Din copii și mici, și mari,
Astăzi am crescut!...
Timpul a trecut ca-n zbor
Și-astăzi venim cu dor
La icoana ta cea sfântă
Să îți căutăm privirea blândă...
Moșule cel Sfânt și bun,
Ajută-ne cu mâna ta,
Scapă-ne cu dreapta ta,
Fă-ne buni și iubitori,
Blânzi și lesne iertători.
Moșule cel Sfânt și bun,
Priveghează-ne mereu,
Îndreptează drumul greu,
Scoate-ne din valul rău.
Moșule cel Sfânt și bun,
Sfinte Mare Nicolae,
Noi, cei mici de-odinioară,
Ție-ți mulțumim în prag de seară.
Noi, cei mici de-odinioară,
Te-așteptăm și-n astă seară,
Cu inime mici, smerite,
Rostind imne-alese, sfinte.
Pune-ne, ca și-altădată,
În ghetuțe curățate,
În ghetuțe colorate,
Pace, multă sănătate,
Bucurie binecuvântată!
...Când geana dimineții se deschide, lăsând lumina dimineții de decembrie să bată la ferestre, toți ai casei se treziră și, bucuroși, își aflară darurile cele mult dorite, de la mic, la mare. Și mare i-a fost bucuria și fetiței când văzu că, de data aceasta - prima dată, de altfel! -, Moșul o ascultase, îi împlinise rugămințile.
Pe lângă darurile Moșului, fetița își primi darul și de la părinți: un cățeluș mic, alb, pufos, cu blănița numai cârlionți. Un prieten la care nu visase niciodată!
Fetița era atât de bucuroasă, de recunoscătoare!... Își dădu astfel seama, în adâncul sufletului său, că trebuie să crezi, trebuie să te rogi, trebuie să trăiești mereu cu speranța că va fi bine. Că va fi un BINE chiar MÂINE. Sau peste câteva zile. Sau peste câteva clipe. Dar, oricum, VA FI BINE! Trebuie să fii optimist! Cu speranță și credință să mergi mai departe, să nu renunți! Să nu renunți la vise! Să nu renunți la luptă, oricât de greu ți-ar fi! Să nu renunți la lupta de a fi tu însăți, mereu! Să fii bun! Cu tine și cu cei ce te-nconjoară.
Din înaltul cerului, soarele-și trimitea spre Pământ raze zâmbitoare, trezind la viață mici bucurii în sufletele oamenilor adunați la biserică. Era ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Nicolae.
- va urma -
