Astăzi, 7 iulie, este despre Părintele
Arhimandrit Veniamin Micle, omul care, chiar dacă te vede doar o
singură dată, după un an şi ceva te recunoaşte cu uşurinţă...
Omul cu o memorie extraordinar de vie, omul cu voce blândă, cu un
cuvânt ce te îmbărbătează în orice clipă ai avea nevoie. Un om
al Bisericii, făcut pentru Biserică, născut pentru a ne îndrepta
pe toţi, cu mic, cu mare, pe calea mântuirii...
Legendă vie a cinului monahal şi
a culturii române, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, veiţuitor
al Mănăstirii Bistriţa-Olteană, este un om al rugăciunii,
truditor în ogorul spiritualităţii româneşti, un om care aduce
liniştea şi calmul în sufletele ucenicilor săi.
De la Părintele Arhimandrit am
învățat că, atunci când ai o problemă grea și nu poți să te
rogi, să spui – cu credință – de șapte ori, în fiecare
seară, „Tatăl nostru”.
Și tot de la Părintele
Arhimandrit Veniamin Micle am primit, atunci când am aflat că o
altă prietenă a mea, Paula, a fost diagnosticată cu cancer, o
rețetă. O rețetă pe care, la rândul său, Părintele o avea de
la un alt preot.
Descendent al unei vechi și
renumite familii româneşti din Maramureşul istoric, al cărui
străbunic (contele Ioan Micle de Şugatag) s-a stabilit în Ţara
Chioarului încă din anul 1477, a primit, de la o vârstă fragedă,
o aleasă educaţie creştinească, în tradiţia rugăciunii, muncii
şi a disciplinei, după cum însuşi mărturiseşte Preacuvioşia Sa
în cartea „Memorial”, la pagina 7. S-a născut la 7 iulie 1939,
în localitatea Plopeşti-Şişeşti, judeţul Maramureş, fiind unul
dintre cei şase copii ai familiei Timofte şi Eudochia Micle,
primind, la Botez, numele Valer. La vârsta de 5 ani, a învăţat să
citească, de la sora sa mai mare, iar de la vârsta de 7 ani vorbele
tatălui său i-au deschis ochii spre înţelegerea realităţilor
sociale, cuvinte pe care şi le aduce aminte şi astăzi: „Să ştii
că suntem viţă nobilă, dar să nu spui la cineva să audă
ăştia”. Era ca o prevestire a ceea ce urma să fie.
La 11 noiembrie 1954, în vârstă
de 15 ani, renunţând, de bună voie, la Liceul „Mihai Eminescu”
din Satu-Mare, unde fusese admis ca bursier, urmează calea
sufletului său, luându-şi Crucea cu demnitate: intră novice la
Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, judeţul Maramureş,
condusă de Protosinghelul Iustinian Chira. Remarcându-se ca un
tânăr studios, avid de noi cunoştinţe, Părintele stareţ l-a
trimis la Seminarul Teologic din Cluj, unde a fost admis în anul
1955.
La 19 iulie 1958, a depus
voturile monahale, primind numele Veniamin.
A absolvit cursurile Seminarului
Teologic din Cluj, primul din cei 40 de colegi câţi avea, în luna
iunie 1959, iar în toamna aceluiaşi an a fost admis, tot primul, la
Institutul Teologic din Sibiu. Însă, pe 3 octombrie, în baza
Decretului 410/1959, a fost înlăturat din Institut, apoi, la 1
noiembrie, chiar izgonit din mănăstire, împreună cu ceilalţi
monahi. La 7 noiembrie, se angajează într-un Atelier de pictură şi
confecţionat rame de tablouri, în oraşul Dej, urmând şi Şcoala
de Artă Populară din localitate, certificându-i-se talentul de
pictor nativ.
Întrucât Mănăstirea „Sfânta
Ana” din Rohia rămăsese fără slujitori, Părintele stareţ
Iustinian a intervenit, pe lângă Episcopia Clujului, pentru
readucerea sa în aşezământul monahal şi, la 20 decembrie 1959,
în urma aprobării eparhiale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle
a fost hirotonit ierodiacon, iar în ziua următoare ieromonah,
calitate în care, pe lângă activitatea gospodărească din Sfânta
Mănăstire, a oficiat Sfintele Slujbe bisericeşti, a predicat şi a
mărturisit credincioşii, a desfăşurat o activitate
misionar-pastorală în unele parohii vacante, precum Vima Mică,
Maşca, Fânaţe, Copalnic etc..
În perioada ianuarie – aprilie
1961, a suplinit parohia Suciu de Sus, din Protopopiatul Lăpuş,
judeţul Maramureş.
La îndemnul Episcopului Teofil
al Clujului de a-şi relua studiile universitare, s-a înscris în
acelaşi Institut Teologic din care fusese înlăturat, frecventând
cursurile facultăţii între anii 1962 – 1966, la 26 iunie
susţinându-şi examenul de licenţă, pe care l-a trecut cu
calificativul „Excepţional”.
Timp de doi ani, la recomandarea
rectorului Sofron Vlad, între 1966 şi 1968, a urmat cursurile de
doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică,
specialitatea Omiletică şi Catehetică, avându-l ca îndrumător
pe profesorul Diacon Dr. Nicolae Balca.
În vacanţe, mergea la
Mănăstirea Rohia, încadrându-se în programul de muncă şi
rugăciune.
Ca doctorand, a obţinut o bursă
guvernamentală franceză, în aprilie 1968.
În Franţa, la Facultatea de
Teologie Catolică din Strasbourg (1968 – 1971), şi-a pregătit
teza de doctorat cu titlul „Problemele predicii creştine în
vremea noastră”, cercetând şi documentându-se la modul cel mai
serios, în bibliotecile Universităţii franceze, precum şi în
cele ale oraşului, participând la congrese teologice, vizitând
renumite centre de cultură şi aşezăminte monahale din Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Se reîntoarce în ţară la 24
august 1971, unde este numit asistent şi duhovnic la Institutul
Teologic din Bucureşti.
Fără a bănui ceva – sau
poate da! -, greul îl cuprinde în mrejele-i reci, tăioase, prin
intrigi de culise, ţesute „în cercuri mai înalte”, ajungând
profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş, unde
predă, în anul şcolar 1971 – 1972, Limba franceză şi Tipicul
bisericesc, fiind, în acelaşi timp, şi duhovnicul elevilor.
La solicitarea profesorilor
Institutului Teologic din Sibiu, candidează şi ocupă postul de
asistent la Catedra de Omiletică şi Catehetică, conducând
seminarile Catedrei, precum şi pe cele de Istorie a Bisericii
Universale, predând însă şi Limbile Franceză şi Latină.
La recomandarea Patriarhiei
Române, este numit reprezentant al Institutului Teologic din Sibiu
pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim,
în 1973, perioadă în care şi-a continuat definitivarea
cercetărilor privind teza sa de doctorat, bucurându-se de
aprecierea tuturor membrilor acelei instituţii de învăţământ
superior.
Dar, cum afirmam mai sus, răul
se instala, pe zi ce trecea! Aşa se face că, la 7 iunie, chemat în
ţară, prezentându-se în audienţă la Preafericitul Patriarh de
atunci, Iustinian Marina, acesta l-a întâmpinat cu cuvintele:
„Veniamine, eşti prelucrat! Ştiu că sunt intrigi, nu te
descuraja, că şi eu am avut parte de ele toată viaţa.”
La Departamentul Cultelor, unde a
fost chemat şi primit de vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, au avut
loc discuţii dure, Părintele Arhimandrit fiind acuzat de activitate
antiguvernamentală, antipatriotică şi antiortodoxă. Cu ajutorul
lui Dumnezeu însă, care „inima înfrântă şi smerită nu o va
urgisi” (Psalmul 50 al lui David), după mărturisirea părintelui
de la pagina 11 a cărţii sale, „sufletul i-a fost învăluit
într-o pace divină”, care l-a ajutat, de atunci înainte, să
privească totul „cu deaşarea înţeleaptă a monahului”.
Părintele Veniamin Micle a fost transferat la Seminarul Teologic
Mofleni – Craiova, la recomandarea Departamentului Cultelor „de a
nu fi pierdut pentru Ortodoxie într-un centru ca Sibiul, unde sunt
mai multe confesiuni creştine”. Aici a predat Limbile Franceză,
Engleză, Rusă, Filosofia, Logica, Ecumenismul şi Istoria
religiilor, fiind, permanent, şi diriginte. Timpul liber şi l-a
dedicat studiului, publicând în numeroase reviste de specialitate,
fiind ridicat, de către Preasfinţitul Mitropolit al Olteniei de
atunci, Părintele Teoctist, la treapta de Protosinghel.
Preafericitul Părinte Patriarh
Justin Moisescu l-a numit, la 1 septembrie 1977, director al
Seminarului Teologic din Bucureşti, având atribuţii administrative
şi didactice.
Recunoscându-i-se meritele,
Sfântul Sinod îl ridică la treapta de Arhimandrit.
Conştient de responsabilităţile
ce-i reveneau ca director, a organizat şi condus întreaga
activitate conform legilor şi regulamentelor aflate în vigoare,
ceea ce însă i-a atras numeroase animozităţi, chiar duşmănii,
urzindu-se numeroase intrigi pentru înlăturarea sa. A apărat
drepturile elevilor şi ale angajaţilor acestui aşezământ liceal
teologic şi, pentru că nu l-a părăsit pe Părintele Calciu în
vremea în care acesta îşi începea lupta făţişă cu regimul
politic şi cu complicii săi din sânul Bisericii, prin predici care
au ridicat tinererul, teologi și studenți la diferite facultăți
din Capitală, o dată cu dărâmarea Sfântului Lăcaş Enei (1 mai
1977), Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost biruit de „cei
interesaţi”, Departamentul Cultelor şi foruruile bisericeşti
superioare retrăgându-l la mănăstire, pentru tot restul vieţii.
Avea 40 de ani, dintre care 25 de viaţă monahală. Aşa că nu s-a
speriat.
De la Bucureşti, a ajuns la
Mănăstirea Cozia, unde a avut o parte din biblioteca personală de
pe vremea când activase ca asistent la Institutul Teologic din Sibiu
şi unde a fost numit preot slujitor, stareţul de atunci,
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gamaliile Vaida, permiţându-i
să-şi continue activitatea culturală. Este perioada când publică
o serie de studii teologice, bine documentate, în cele mai
prestigioase reviste bisericeşti. A refuzat, cu demnitate, orice fel
de avansare, chiar şi susţinerea tezei de doctorat, smerindu-se pe
deplin.
În urma insistenţelor venite
din partea Preasfinţitului Episcop Iosif al Râmnicului, a acceptat
cu greu funcţia de mare eclesiarh al Catedralei episcopale, între
1982 – 1983, perioadă în care a întreprins călătorii de studii
la Muntele Athos, pentru cercetarea manuscriselor româneşti din
Biblioteca Schitului Prodromu. Reîntors în ţară, a solicitat, în
scris, Episcopiei Râmnicului, să intervină la forurile competente
pentru recuperarea clădirilor Sfintei Mănăstiri Bistriţa –
Olteană, care, de peste 20 de ani, serveau drept altceva. Primind
aprobarea, i s-a încredinţat stăreţia acestei Sfinte Mănăstiri,
în vederea restaurării şi reorganizării vieţii monahale. Ca
urmare a numeroaselor demersuri, s-a hotărât ca la Mănăstirea
Bistriţa – Olteană să se creeze un centru de restaurare şi
conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi),
precum şi organizarea unui muzeu al tiparului românesc, aici
descoperindu-se primele tipărituri din ţara noastră; de asemenea,
s-au creat săli spaţioase pentru lectură, simpozioane, conferinţe
şi comunicări ştiinţifice, repartizându-se, pentru acestea
toate, un spaţiu generos, de peste 1000 m pătraţi.
În luna septembrie a anului
1986, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost numit diriginte de
şantier, aducând contribuţii majore la refacerea materială a
Mănăstirii.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit
Veniamin Micle a stat neclintit în faţa furtunii şi a mers fără
şovăire, cu coloană vertebrală dreaptă, către împlinirea
lucrării bune şi de folos. Un om exigent cu sine, călugăr de
vocaţie , este un neliniştit căutător de comori din trecutul
spiritual românesc. Un monah-cărturar care se înscrie pe linia
bunelor tradiţii ale monahismului românesc.
Tot ce a scris, până acum,
Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, certifică o viaţă închinată
lui Dumnezeu prin cuvânt şi scris, precum şi cercetării Istoriei
Bisericii Ortodoxe Române, a monahismului ortodox.
Părintele Arhimandrit Veniamin
Micle de la Sfânta Mănăstire Bistriţa – Olteană face cinste,
prin tot ceea ce întreprinde în domeniul vieţii monahale şi
spirituale, nu numai sfântului lăcaş de cult, ci şi Ardealului,
al cărui fiu vrednic este. Merită orice jertfă să-l căutăm,
pentru că niciodată nu-i prea mult ca să întâlneşti un
înţelept. Merită să-i cunoaștem opera. De pildă, cartea
Introducerea tiparului la români, care a ieșit de sub teascuri la
Sfânta Mănăstire Bistrița din Eparhia Râmnicului, în anul 2011,
începe cu o relatare a istoriei tiparului, a cărții tipărite,
autorul punctând evenimentele esențiale, respectiv: întrebuințarea,
încă din mileniul al III-lea î.d.Hr., a ștampilelor și peceților
ca forme de tipar pentru imprimarea tăblițelor scrise, cum sunt
cele din renumita Bibliotecă a Palatului regal din Ninive, formată
din cărămizi imprimate, apoi arse; descoperirea, la Babilon, a unor
sigilii cilindrice, cu ajutorul cărora se transpuneau, prin rulare,
în lutul proaspăt, diferite semne în cărămizile destinate
construcțiilor; a pietrelor de sigilii gravate în formă de
cărăbuș, în Egipt, care aveau, în partea inferioară, câteva
hieroglife; a țesăturilor imprimate, tehnică inventată în
Orient, care consta în acoperirea cu un strat de vopsele a unei
plăci gravate și aplicarea ei pe o pânză întinsă foarte bine; a
tipăririi xilografice prin placa de lemn gravată; a tipăririi
tabelare, tehnică de origine chinezească, inventată prin secolul
al VIII-lea; a tipăririi cu ajutorul literelor mobile.
Autorul cărții prezintă, apoi,
cum a apărut tiparul slavon, care este premergătorul tiparului
românesc. Astfel, aflăm că prima carte tipărită în limba
slavonă este un ”Liturghier catolic”, numit Missale. Aparița
are loc în anul 1483.
Unii cercetători atribuie
apariția acestui ”Liturghier” slavon ieromonahului Macarie din
Muntenegru, care l-ar fi tipărit la Veneția, unde îl însoțea pe
principele George Cernoievič, cel care va înființa, mai târziu,
tipografia de la Cetinje. Se pare că a fost tipărit cu litere
glagolitice.
După Missalul catolic din 1483,
tiparul slavon apare în Polonia, țară care a cunoscut arta
imprimării tipografice încă din anul 1474. La început, aici se
tipăreau opere în limba latină, iar din anul 1491 se editează
cărți în slavona bisericească, pentru ortodocșii de răsărit,
datorită întreprinderii comerciale a librarului Johann Haller din
Augsburg, cu scopul de a le răspândi printre ruteni și români.
Cele dintâi cărți tipărite în
slavonă, cu litere chirilice, apar la Cracovia, în anul 1491: un
Octoih, urmat de o Psaltire și un Triod.
Schweipoldt Fiol, primul tipograf
din lume, care a imprimat cărți în limba slavonă cu caractere
chirilice, editase, până la 21 noiembrie 1491, un număr de cinci
titluri, și anume: Octoihul, Ceaslovul, Triodul, Triodul înflorat
și Psaltirea.
Dintre cele cinci cărți de la
Cracovia, se mai păstrează, astăzi, Octoihul, Ceaslovul, Triodul
și Triodul – Penticostar. Psaltirea nu a fost încă identificată,
motiv pentru care specialiștii pun la îndoială existența ei. S-a
descoperit, în fondul de carte veche al Bisericii din Șcheii
Brașovului, un Triod – Penticostar, apărut la Cracovia, a cărui
analiză amănunțită, făcută de Ludovic Demény, dovedește
identitatea unor litere gravate în tipografia din Cracovia și
chirilica specifică manuscriselor moldovenești, fapt ce a dus la
concluzia că litera chirilică moldovenească a servit ca ”original”
lui Fiol și Borsdorf. Dovada cea mai evidentă este celebrul ”M cu
poale”.
Unele documente relatează că,
în anul 1493, s-a înființat o tiparniță cu litere chirilice la
Cernigon.
O carte slavonă, tipărită la
Veneția, cunoscută sub numele de Breviarium sau Carte de rugăciuni,
a apărut în anul 1493, din teascurile tipografice conduse de
Andreas Thorresano de Asula, fiind o valoroasă lucrare glagolitică.
Întâlnim, în 1494, o
tipografie cu litere chirilice la Cetinje din Muntenegru. Aici s-au
tipărit trei cărți: Octoihul – partea I (1494), Psaltirea (1495)
și Molitvelnicul (fără an). Aceste tipărituri i se datorează
ieromonahului Macarie, care își va desfășura activitatea în
acest centru, între anii 1493 – 1496.
Cei mai mulți bibliografi admit
că tipografia a fost adusă de la Veneția, cumpărată de la
Andreas Thorresano, unde Macarie învățase meșteșugul tiparului.
În ultimul deceniu al secolului
al XV-lea apare prima tipografie slavonă pe pământul românesc,
fiind instalată în Mănăstirea Peri din Maramureș. Având statut
juridic de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a
îndeplinit un rol hotărâtor în lupta pentru apărarea Ortodoxiei
și promovarea culturii bisericești în zona de nord a
Transilvaniei. Potrivit unei ”depoziții de martor”, făcută în
anul 1760 de Ioan Rednic, jude substitut nobiliar din Maramureș,
păstrată la Filiala Arhivelor Statului Maramureș, Fondul
Prefectura, ”în Giulești se află o carte tipărită în limba
rusă, care se numește Pentecostarion, ce s-a tipărit în acel
claustru Peri”.
Tot în perioada respectivă,
începea activitatea tipografică și în Țara Românească.
Alexandru Odobescu afirma, în 1495, că ”noi știm însă că un
ieromonah Macarie, câțiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci,
lucra la tipografia domnească”. Pregătirea materialului a durat
mai mult timp, reușind ca, în anul 1508, să scoată de sub
teascurile propriei tiparnițe, Liturghierul, din care s-au păstrat
mai multe exemplare în vechea bibliotecă a Mănăstirii Bistrița
din Oltenia.
În capitolul ”Introducerea
tiparului la români”, autorul, Părintele Arhimandrit Veniamin
Micle, arată eroarea gândirii potrivit căreia, la începutul
secolului al XVI-lea, nu a existat nicio tipografie în Țara
Românească , ”marile creații românești, datorate,
preponderent, influențelor străine”, rezumându-se, din punctul
de vedere al originalității lor, ”numai la puterea de sinteză”
. Acest fenomen a fost sesizat și de alți cercetători , care
recunosc ”exagerarea influenței străine și sublinierea exclusivă
a factorilor de ordin exterior” în multe domenii ale științei și
culturii românești.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit
Veniamin Micle observă, în continuare, pe bună dreptate, că
istoria tiparului la români a fost ignorată până la mijlocul
secolului al XIX-lea, moment în care au apărut primii deschizători
de drumuri, în acest sens, și anume: Vasile Popp (DISERTAȚIE
DESPRE TIPOGRAFIILE ROMÂNEȘTI, Sibiu, 1838, p.12), Timotei Cipariu
(ORGANUL LUMINĂRII, nr.54-55), Alexandru Odobescu, care are ”meritul
de a fi stabilit originile tipăriturilor executate din intenție și
cu cheltuială românească” (OPERE, II, p. 552).
Există istorici care acceptă că
prima tipografie pe pământ românesc a fost instalată la
Mănăstirea Peri din Marașmureș . Aici, în jurul secolului al
XII-lea, ființa o sihăstrie, întreținută de străbunii
Drăgoșeștilor, cu hramul ”Sf.Arhanghel Mihail”. Temelia sa a
fost pusă de ieromonahii Romulus și Ghenadie, în anul 1215.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit
Veniamin Micle amintește de rolul acestei Sfinte Mănăstiri, care,
în anul 1391, a fost ridicată la rangul de Stavropighie și unde a
funcționat o școală mănăstirească slavo-română, loc în care
călugării—profesori se ocupau și cu traducerea cărților de
cult din slavona bisericească în limba română (așa cum arată și
Aurel Socolan în Pagini de cultură medievală maramureșeană,
articol publicat în volumul IV al lucrării ”Maramureș - vatră
de istorie milenară”, Cluj-Napoca, 1999, p.315), precum:
Manuscrisul de la Ieud, ce cuprinde ”Legenda Duminicii”,
Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur în Ziua Învierii și
Învățătură despre Sf. Cuminecătură (1391); Codicele Voronețean
(ce cuprinde cele patru Evanghelii, Epistolele Sf. Apostol Pavel și
Apocalipsul); Faptele Apostolilor, Epistolele, Psalmii și Cântări
bisericești, precum și părți din Vechiul și Noul Testament,
foarte probabil din jurul anul 1430, Tetraevangheliarul din Slatna –
Maramureș, patru Evanghelii și Epistolele Sf. Pavel.
De asemenea, aici s-au tradus și
unele texte apocrife, care au circulat în copii târzii rotacizante,
ajungând până la noi prin Codicele Teodorescu, Codex Sturdzanus,
Codicele Marțian și Codicele de la Cohalm .
Concluzia pertinentă a autorului
este aceasta: atât particularitățile lingvistice, ca fenomenul
rotacismului, cât și unele cuvinte cu o circulație restrânsă,
demonstrează faptul că primele traduceri au fost făcute în
Maramureș și în nordul Ardealului, cu precădere în Stavropighia
Peri. Mănăstirea Peri atinge apogeul înfloririi sale spre finele
secolului al XV-lea, în timpul voievodului Bartolomeu Drágffy al
Transilvaniei (1495-1499), care era curator al Stavropighiei, în
calitate de urmaș al ctitorilor Drăgoșești maramureșeni. O
astfel de mănăstire oferea mediul corespunzător dezvoltării celor
mai înalte preocupări cărturărești, chiar artei tipografice.
Aceasta este explicația refugierii lui Schweipoldt Fiol în Ungaria
și a stabilirii sale la Mănăstirea Peri, unde își continuă
activitatea, promovând cultura ortodoxă, sprijinind opera inițiată
de marele tipograf, după cum amintea Aurel Solocan . La Mănăstirea
Peri apar cinci cărți: un Molitvelnic și o Evanghelie în limba
română, precum și un Penticostar, un Bucvar și un Triod în limba
slavonă, fapt consemnat la 26 august 1760.
Autorul prezintă faptul că unii
cercetători susțin că a funcționat o tipografie la Peri, între
anii 1693-1696, înființată de episcopul Iosif Stoica (1690 –
1711), care a tipărit Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul și
Triodul, iar alți cercetători sunt de părere că moșiile
Mănăstirii ajung dependente de cetatea Hust , așa cum s-a găsit
într-un document emis la 9 martie 1607.
Ultimele știri despre Mănăstirea
Peri datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, când întreaga
obște, la 13 februarie 1646, roagă conducerea Comitatului să
intervină la rege pentru a i se înapoia satul și Mănăstirea, dar
nu există dovezi că solicitarea ar fi fost împlinită.
Se prezintă și alte etape din
istoria Mănăstirii Peri, precum: în timpul expediției polone a
lui Gheorghe Rakóczy (1657), Mănăstirea a fost devastată, iar
moșiile răpite de contele Rédai, de la care au trecut, în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, la principele Mihai Apafi (1662 –
1690); din 1690, acest ținut își are din nou episcopii săi, de
naționalitate română și apărători ai ortodoxiei, în persoana
lui Iosif Stoica și Dositei II Teodorovici.
Cercetătorul Aurel Solocan
concluzionează: ”Noi considerăm ca reală activitatea tipografică
a lui Schweipoldt Fiol la Mănăstirea Peri, a imprimării cărților,
cu mențiunea că s-au tipărit la sfârșitul secolului al XV-lea
sau la începutul secolului al XVI-lea. Dacă admitem tipărirea
acestor cărți de către Schweipoldt Fiol, atunci înseamnă că
activitatea tipografică a fost contemporană în Maramureș sau ceva
mai devreme decât în Țara Românească”.
Cercetătorul Virgil Molin, în
articolul Precizări în legătură cu tiparnița de cărți
slavo-bisericești de la Cracovia , precum și însuși autorul ,
sunt de părere că ”năzuința Bisericii noastre de a se folosi de
tipar este mai timpurie decât activitatea ieromonahului Macarie”,
care a tipărit cele trei cărți: Liturghierul, Octoihul și
Tetraevanghelul, între 1508 – 1512, la Mănăstirea
Bistrița-Olteană.
În paginile 38 – 103 ale
cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle se
ocupă de identificarea tipografului Macarie ieromonahul (1508 –
1512), pornind de la singurele mărturii documentare despre viața și
activitatea sa, respectiv: Liturghierul, Octoihul și
Tetraevanghelul, apărute între anii 1508 – 1512. Astfel,
analizează toate ipotezele celor mai vechi și recente descoperiri
în domeniu, oferind repere concludente. Prin urmare, scrie despre
Macarie Muntenegreanul, Macarie Bistrițeanul, Macarie Govoreanul,
Macarie Mitropolitul, Macarie Athonitul, Macarie Românul.
Ieromonahul Macarie este român.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit
Veniamin Micle prezintă opinia unui mare număr de istorici români,
precum B.P.Hasdeu, Nerva Hodoș, Nicolae Iorga și P.P.Panaitescu,
potrivit cărora tipografia lui Macarie este un produs local,
interior, acesta introducând litere de proveniență ardelenească.
Dovezi că ieromonahul Macarie a fost român rezultă și din
”Epilogul” cărților sale; el întocmește un ”Epilog” la
Liturghier (1508).
Activitatea tipografică a
ieromonahului Macarie, desfășurată între anii 1508 și 1512, a
încetat în ”împrejurări ce nu sunt cunoscute”, cum afirmă
Nicolae Cartojan. Istoricul P.P.Panaitescu este de părere că
ieromonahul Macarie ”a murit curând după terminarea tipăririi
Tetraevanghelului (1512), în Țara Românească, numai așa
explicându-se încetarea activității tipografiei sub Neagoe
Basarab. Opinia aceasta este acceptată și de Petre Năsturel , care
scria că ”încetarea tipografiei în Țara Românească odată cu
venirea mitropolitului Macarie al II-lea înseamnă că tipograful
fie murise, fie părăsise Muntenia”.
Faptul că nici istoricii și
filologii sârbi nu și-l asumă pe tipograful Macarie din Țara
Românească, ar fi o greșeală să nu-l recunoaștem ca român,
transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui
Martinus Burciensis din Cseidino, care, consacrându-se vieții
călugărești și primind harul preoției, a devenit ”Macarie
ieromonahul”, așa cum este cunoscut în istoria tiparului
românesc.
În continuarea cărții sale,
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle precizează,
bazându-se pe opinia lui Alexandru Odobescu, că tipografia
ieromonahului Macarie a funcționat într-una din cele trei
mănăstiri: Dealu, Govora sau Bistrița.
Hrisovul emis la 16 martie 1494
menționează și numele primului egumen bistrițean, ieromonahul
Macarie , conducător al Școlii mănăstirești, unde s-au format
cărturarii bisericești și laici ai epocii.
Amplasată într-un loc pitoresc
și strategic, totuși Bistrița nu era o mănăstire izolată, ci
așezată ”pe drumul Sibiului”, principalele căi de comunicație
ce străbăteau Oltenia medievală, anume ”Drumul Mare sau al
Mehedinților”, care lega estul de vestul regiunii, și ”Drumul
ungurenilor”, care trecea peste munți în Transilvania, se
încrucișau în apropierea ei. Mănăstire ”de centru”,
călătorii găseau aici adăpost și loc de rugăciune, punct de
întâlnire al strămoșilor noștri de pe versantele Carpaților,
dar și loc potrivit pentru aflarea ultimelor noutăți. Așadar, în
raport cu toate celelalte mănăstiri, considerate ca loc de
activitate a ieromonahului Macarie, Bistrița oferea condiții optime
pentru instalarea unei tipografii: centru de cultură slavonă,
școală, scriptoriu, caligrafi, miniaturiști, bibliotecă, atelier
de legătorie, amplasată într-o recunoscută zonă strategică,
având relații cu sudul și nordul țării, fiind ”centrul de
cultură cel mai important al Țării Românești, neegalat de nicio
ctitorie domnească, o adevărată Bibliotecă centrală de
mănăstire” .
Se poate admite ideea că Martin
Bârsanu, viitorul Macarie ieromonahul, auzind de renumele
așezământului de la Bistrița, solicită primirea în această
vatră de cultură, întrucât mănăstirea avea cea mai ”mare
rezonanță în epocă” . Aici a descoperit ateliere pentru
meșteșuguri fine și călugări capabili să-l ajute la munca
manuală, dar și cărturari necesari pentru corectura matrițelor,
care cerea știință de carte slavonă și cunoașterea
manuscriselor bisericești și capacitatea de a controla textul
religios .
În continuarea lucării sale,
Preacuviosul PărinteArhimandrit Veniamin Micle, prezintă
principalele trăsături tehnice de realizare ale celor trei
tipărturi ale ieromonahului Macarie, din perioada 1508 – 1512.
Astfel, Octoihul s-a început cu tipărirea cântărilor Vecerniei și
ale Utreniei pentru fiecare zi a săptămânii, aranjate pe opt
glasuri, potrivit tipicului. Începând, însă, cu glasul al II-lea,
Macarie renunță la cântările zilelor de peste săptămână și
le tipărește numai pe cele ale slujbelor duminicale, realizând o
formă neașteptată a acestei cărți liturgice . Semnificativ,
pentru Octoih, este și existența unei planșe originale, ilustrată
cu sfinți, având în fundal o biserică de stil bizantin, ”cu
sânuri, în formă de treflă și cupole, fiind clădită în
blocuri mari, cubice de piatră” , cu o singură turlă și
clopotnița pătrată, ceea ce reprezintă, după părerea
istoricului sârb G. Radojicič, biserica mănăstirii unde a
funcționat tipografia. Din datele istorice, rezultă că biserica
inițială a Mănăstirii Bistrița ”era un triconc cu pronaosul
alungit”.
Majoritatea cercetătorilor sunt
de părere că locul primei tipografii a fost Mănăstirea Bistrița
Olteană (C.D.Fortunescu, Nicoale Iorga, preotul Marin Pretorian,
Barbu Teodorescu; istoricul Ștefan Ștefănescu, Mircea Tomescu,
preotul Emil Nedelescu, Augustin Z.N.Pop, Horia Nestorescu-Bălcești,
profesorul Costea Marinoiu).
În continuare, autorul cărții,
după ce amintește de Octoihurile tipărite anterior anului 1510,
descrie colofoanele Octoihurilor macariene, prezintă izvoarele sau
manuscrisele originale ale tipăriturilor macariene, amintește
despre Voievodul Mihnea cel Rău, al cărui nume este reținut și în
tipăriturile ieromonahului Macarie.
În ultimul capitol al cărții
sale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle prezintă emblema
tiparniței ieromonahului Macarie, afirmând, în încheiere,
următoarele: ”constatând că planșa Octoihului macarian redă o
biserică asemănătoare cu cea a Mănăstirii Bistrița din epoca
respectivă, iar nu cu cea a Mănăstirii Dealu, o considerăm ca
dovada incontestabilă a funcționării tipografiei ieromonahului
Macarie în acest renumit locaș de cultură, monumentul reprezentând
”emblema” tiparniței sale”.
Lucrarea Preacuviosului
Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle se încheie cu o solidă
bibliografie, studiată cu atenție de-a lungul anilor, precum și cu
”Indici de nume și de locuri”. Este o carte serios documentată,
o adevărată lucrare de cercetare în domeniul lingvistic, în care
autorul își susține fiecare idee cu citate și argumente
covingătoare, logice, edificatoare.
Perseverent, Părintele
Arhimandrit Veniamin Micle nu s-a oprit doar asupra acestor cărți
vechi, ci a mai scris și despre MINUNILE SFÂNTULUI CUVIOS GRIGORIE
DECAPLITUL, ale cărui moaște se găsesc în biserica Mănăstirii
Bistrița Olteană din comuna Costești, județul Vălcea; s-a
aplecat asupra cercetării trecutului istoric al localității și –
inclusiv – al lăcașurilor de cult existente aici; a scris, în
stil propriu, despre Sfânta Taină a Preoției și despre Taina
Sfântului Maslu, despre Minunile săvârșite de Mântuitorul
Hristos – referindu-se la textele scripturistice.
Să ne trăiţi întru mulţi
ani, Preacuvioase Părinte Arhimandrit! Să aveţi o viaţă
binecuvântată, cu pace, sănătate, bună sporire întru toate şi
împlinirea tuturor bunelor doriri, sub ocrotirea Preasfintei Treimi,
a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a
Măicuţei Sale Preasfinte şi Pururea Fecioara Maria, a Sfântului
Cuvios Grigorie Decapolitul!
(Sfânta Mănăstire Bistrița - Olteană)
(Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, ale cărui moaște se găsesc în biserica Mănăstirii Bistrița - Olteană)
(Văzusem, da!, trifoi, mult trifoi, în acest ghiveci. Și chiar am dat și peste un trifoi cu patru foi 
. Dar nu am putut decât să îl fotografiez. Octombrie, 2021)
(câteva din cărțile Părintelui Arhimandrit)
(Octombrie 2021, când pașii m-au purtat pe meleagurile natale ale mamei. În suflet cu mama..)
