FÂNTÂNI DE APĂ VIE
Corina
urcă în autobuzul care la ora aceea a dimineții era neașteptat de
gol și se așeză pe scaunul din spatele șoferului, la geam. În
timp ce autobuzul se puse în mișcare, admiră cu copacii ce
străjuiau strada ce înainta de-a lungul autostrăzii. Unora dintre
pomi li se deschiseseră bobocii și primele frunzulițe se desfătau
în razele soarelui de început de primăvară, altora bobocii
așteptau cuvântul și mângâierea magică a vântului spre a putea
îmbrățișa, cu putere, lumea în primăvara vieții, când totul
renăștea, când tril de întraripată acompania bucuria tuturor. Nu
peste mult timp avea să fie o mare sărbătoare a creștinătății
și sufletele tuturor tresaltau, în taină, pline de speranță.
Speranța reînnoirii, parcă speranța unui nou început. Peste
câteva ore, Corina avea să ajungă în satul bunicilor, acolo unde,
mică fiind, își petrecea fiecare vacanță: de Paști, de Crăciun,
de vară. Pe atunci, pe vremea copilăriei ei, erau trei trimestre și
o vacanță de vară care, deși ținea trei luni, parcă tot repede
se sfârșea, cu tristețe și dor înlăcrimat.
Fata
își scoase caietul în care își scrisese câteva Acatiste și
rugăciuni și începu a le citi. Așa făcea de fiecare dată când
pleca la drum mai lung. Nu o interesau convorbirile pe Whasapp sau pe
Facebook. Făcuse câteva fotografii și – cu siguranță – urma
să mai facă, însă numai peisajului mirific de primăvară sau
construcțiilor care ar fi impresionat-o prin eleganța lor.
Înghițind
parcă kilometri de șosea, autobuzul ajunse în prima stație de pe
drum, în Pitești. Câțiva călători coborâră și o vârstnică
urcă cu speranța că va ajunge la timp în sânul tinerei familii
care se mutase de puțin timp într-o comună din județul Vâlcea.
Dorea să-i ajute pe copii cu pregătirea întâmpinării Sfintelor
Paști, mai ales că nora sa era o proaspătă mămică. Corina o
ajută să se instaleze pe bancheta din spatele ei, iar statura
bătrânei îi aduse aminte de bunica maternă: mărunțică,
slăbuță, sprijinindu-se într-un toiag, dar mergând drept,
purtându-și cu demnitate anii: în jur de 80. Îi spuse fetei
„Doamne, ajută!”, se bucură că mai sunt tineri săritori și
îi dori „Călătorie plăcută!”. Se adânci și dumneaei în
lectura unor rugăciuni de călătorie.
Corina
se așeză pe locul său, începând să viseze… Bunicii ei din
Costești? Nicolae și Tudorița. Bunicul Nicolae era înalt cât
bradul, vânjos, bine făcut, cu părul negru, ca pana corbului. Era
născut într-o zi de mare sărbătoare: la praznicul Nașterii
Mântuitorului. Nu avusese prea mult timp la dispoziție pentr a-l
cunoaște prea bine, pentru că plecase la Dumnezeu pe când ea avea
doar 9 ani. Știa că era în jurul datei de 8 sau 9 martie. Își
amintea despre el că îi plăcea să le vorbească în pilde. Era un
om darnic, generos, tuturor celor ce îi treaceau pragul porții le
oferea mere sau ce avea mai bun. Așa îi învățase și pe ceilalți
să fie. Era credincios, nu lipsea niciodată de la biserică, iar
când pleca de acasă, pleca cântând imne sau cântece bisericești.
Bunica,
Tudorița, era credincioasă, postea dar fără să se laude, mânca
puțin, era harnică, darnică și o iubea nespus de mult pe Corina.
Avea o mare încredere în ea, spunându-le tuturor că nepoata sa
cea mică va fi un om împlinit. De la bunica sa învățase Corina
să se roage, de la bunica sa aflase Corina despre Sfântulețul care
își afla odihna cea veșnică în biserica Mănăstirii Bistrița –
Olteană: Cuviosul Grigorie Decapolitul, cel pe sub racla căruia
trebuia musai să treci de trei ori, probabil în cinstea Sfintei
Treimi. Sfântulețul – așa era alintat, de către localnici,
Cuviosul Grigorie Decapolitul, pentru că îi apărase, de-a lungul
anilor tulburi ai trecutului, de cei ce ar fi vrut să cucerească
acele meleaguri, de cei ce ar fi vrut să pună mâna pe obiectele de
preț ale Mănăstirii, ori chiar pe Sfintele Moaște. Dar niciodată
nu s-a lăsat dus de-acolo. Ba, când a fost să fie cumpărat de
Barbu Craioveanu, s-a lăsat ușor pe talerul turcului, spre
nedumerirea și întristarea acestuia. A apărat ținutul de ciumă
și de alte boli molipsitoare, a mijlocit, prin rugăciuni, la
Dumnezeu, spre a da ploaie curată și binecuvântată, pentru rod
bun.
Sfântulețul
îi era foarte drag și Corinei. La el se ruga adesea, la el mergea
în fiecare vacanță de vară, când pașii o purtau spre
meleagurile copilăriei sale.
Pe
lângă zidurile ca de cetate fortificată a Mănăstirii Bistrița –
Olteană, luân-o pe drumul județean Costești – Bistrița, se
intră foarte ușor în Cheile Bistriței, care urcă până sus, la
izvoare, în Munții Căpățânii, sub vârful Zmeurătul (de 1938
de m) și se duc departe, până la Malaia.
Cheile
Bistriței sunt cele mai înguste din țară, pe unde curge pârâul
Bistrița, „cu stânci calcaroase și abrupte”. Ele adăpostesc
Peștera Liliecilor (sau a Sfântului Grigorie Decapolitul), Peșterea
Urșilor, dar și importante exemplare floristice și faunistice,
precum tisa, floarea de colț, mierea ursului, garofițele de stâncă,
brusturele negru, mojdrenii, mixandrele de stâncă; lilieci,
fluturașul de stâncă, codobatura albă, șopârla, păstrăvul.
De-a
lungul timpului, în defileul Cheilor Bistriței a avut diverse
utilizări, fiind folosit atât pentru activități pastorale și
agricole, cât și pentru apărarea și protejarea teritoriului.
Poate de aceea găsim aici și o interesantă fântână, Fântâna
lui Chiriachide, construită în luna septembrie a anului 1944 „cu
ajutorul bănesc al unor cinstiți oameni din personalul C.F.S.” și
renovată în anul 2011 cu ajutorul lui Gheorghe Rotaru, născut în
București în anul 1924, după cum se poate citi din inscripție.
Este o fântână tip cișmea, zidită, ridicată pe un postament sau
soclu paralelipipedic. Ea are două registre, despărțite printr-un
profil larg. Primul regsitru are formă dreptunghică, este înalt,
iar doilea registru are forma unui mic trunchi de con, peste care
este așezată icoana Cinei de Taină, iar deasupra icoanei – o
cruce de dimensiuni reduse. Și deasupra cheanarului ce încadrează
inscripția din partea din față a fântânii este așezată o cruce
de dimensiuni medii. Placa pe care a fost dăltuită inscripția este
încadrată în zidul din primul registru al fântânii. Apa curge
constant printr-o conductă metalică care iese dintr-un bazin
acoperit și căptușit, cu scopul de a proteja izvorul de poluare.
Crucea
este simbolul ocrotirii, al sfințeniei, iar icoana apropie pe om de
Dumnezeire.
Apa
sfințită, care curge necontenit, este semnul iubirii lui Dumnezeu
față de oameni, de credincioșii că o consumă cu evlavie.
Iată
cum arăta această fântână în anul 2015 (fotografie preluată de
pe pagina de Facebook a Bibliotecii Publice Costești, județuul
Vâlcea):
De
la bunica sa, Corina a învățat și că, în zi de sărbătoare,
trebuie neapărat să mergi la biserică, ori, dacă nu poți face
lucrul acesta din binecuvântate pricini, atunci cel puțin să nu
lucrezi, să nu faci mâncare. Sub nicio formă!
Corina
își aprecia foarte mult bunica, de la care păstra, cu multă
sfințenie, cartea de rugăciuni. Prima ei carte de rugăciuni. Cu
foi îngălbenite, de lacrimi și de ceară. Cu foi impregnate de
speranță, de credință, de dor și smerenie, de ascultare și
răbdare. Căci da, bunica ei a fost răbdătoare: soțul îi plecase
pe front, iar ea rămăsese să-și crească cei cinci copii, dintre
care unul murise de micuț. Dar ea nu a deznădăjduit. Necazurile
vieții au întărit-o și au făcut-o să creadă mai cu tărie, să
se roage. Într-un final, soțul i s-a întors de pe front. Și și-au
continuat viața, nerenunțând la a-și pune nădejdile în Bunul
Dumnezeu, iubind-o pe Maica Domnului, rugându-se ei și Sfinților
pe care-i cunoșteau.
Când
Corina era mică, bunicii îi citeau din cartea de basme a Fraților
Grimm, dar îi povesteau și despre Sfinți, despe Dumnezeu și
Preasfânta, Preacurata și Preabinecuvântata Fecioara Maria. Iar
când nu mergeu la coasă sau la strânsul fânului ori al fructelor,
o luau de mâna și se plimbau pe ulițele satului, prezentându-i-l
pe îndelete:
-
Uite, Corina, aici este fântâna care a fost făcută cu ajutorul
tuturor celor ce locuiesc pe ulița aceasta. Cu toții am vrut să
arate așa. Era vorba despre fântâna pusă la intesecția drumului
comunal care ducea spre Mânăstirea Bistrița – Olteană cu ulița
ce urca de-a lungul cătunului Mlăci.
-
Dar de ce s-a construit? Nu aveau locuitorii de aici apă în casă?
Nu le era greu să vină până aici, pentru a lua apă?
-
Ba da, scumpa mea, oamenii au apă în curțile sau chiar în casele
lor, apă captată de la cele 44 de izvoare din Pietreni. Aceste
fântâni (vei mai întâlni și altele în comuna noastră) au fost
făcute pentru cei ce călătoresc. Călătorii, obosiți, iau o
înghițitură de apă și poposesc mai mult lângă fântână,
trăgându-și sufletul. Fântânile – ți-am citit, cândva,
despre ele, din cartea domnului profesor Nicolae Făulete – „au
fost săpate la 6-10 m adâncime.” Ea are „pereții pietruiți
(zidiți cu piatră de râu), cu ghizde împrejur, la suprafață,
săpată în pământ până la un strat de apă” (pagina 151).
Vezi ce bună este apa de la fântână? Mai ales dacă ești obosit…
-
Da, așa e! Este mai rece, mai răcoroasă, îți împrospătează
forțele!
-
Dar de ce fântânile au icoane?
-
Draga mea – intervni în discuție bunicul -, icoanele au fost puse
pentru a le aduce aminte oamenilor că locul este sfințit (printr-o
slujbă specială, la Bobotează sau la Izvorul Tămăduirii), iar
apa binecuvântată a-i aduce celui ce gustă putere și sănătate.
Cel ce se oprește aici pentru a-și potoli setea, are prilejul de a
face și un popas sufletesc, spiritual: se poate ruga, își poate
regăsi liniștea, îi poate mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul pe
care l-a primit și pe care cu siguranță îl va pirmi în
continuare. Pentru că – vezi tu?! - lângă fântâni sunt puse și
băncuțe de lemn. Nimeni nu te grăbește. Doar timpul...
-
Există obiceiul, draga noastră – rupse, la un moment dat, bunica,
tăcerea ce îi cuprinsese -, ca la nuntă, când se joacă bradul
miresei, acesta să fie stropit din belșug cu apă proaspăt scoasă
din fântână.
-
Ori – completă bunicul Nicolae -, la înmormântare, după ce
preotul se oprește și rostește diverse rugăciuni, cei ce însoțesc
carul mortuar aruncă cu bănuți în fântână.
-
Da, bunicule, și la noi, la oraș, se aruncă bănuți, dar nu în
fântână (pentru că nu există așa ceva), ci în intersecții.
Cătunul
Mlăci era situat (așa cum aflase de la domnul profesor Nicolae
Făulete – Monografia istorico-etnografică a comunei Costești
– județul Vâlcea. Lucrare de diplomă, 1977. Istoria
învățământului în comuna Costești – județul Vâlcea, până
în anul 1918. Lucrare de grad, 1984, pagina
34) pe un deal cu un platou mare, parte a satului Văratici, iar
numele său provenea de la termenul „mlacă”, ce făcea referire
la o baltă complet acoperită cu vegetație, cu pământ, având
încă dedesubt apă, la un teren mlăștinos. Acest deal era
străjuit, în dreapta, de
Valea Căpriorii, iar spre stânga de râul Bistrița, drumul ce
ducea spre locul numit Stog, acolo unde, vara și toamna – la
început de toamnă aurie -, se organizau două bâlciuri: bâlciul
de Sfânta Maria Mare (de Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august) și
bâlciul de Sfânta Maria Mică (de Nașterea Maicii Domnului, pe 8
septembrie).
-
Bunică, dar aici ce este?
-
Scumpa mea, aceasta este o Troiță.
( vechea
Troiță din Mlăci)
- Ce este Troița?
- Troița, draga bunicii, este o
crucre mare de lemn, împodobită cu o pictură pe lemn, ce
reprezintă Sfânta Treime, adică pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul
Duh. Tatăl este pictat având părul și barba alba, Fiul este
pictat ținând ridicată o cruce (Crucea pe care a fost răstignit),
iar Duhul Sfânt este pictat sub forma unui porumbel.
( Troița
nouă din Mlăci)
-
Cine coboară la Costești? -
se auzi vocea șoferului autobuzului, care o deșteptă din visare pe
tânăra noastră turistă.
- Eu.
Și
Corina salută respectuos, urându-le celorlalți „Drum bun!”.
Își ridică geamantanul și o porni, ușor, spre casa bunicilor. Nu
se grăbea, nici nu era obosită, însă îi făcea plăcere să
meargă ușor prin
aerul după-amiezii, mai ales că se domolise arșița lui iulie. În
drum întâlni o nouă Troiță, care era nouă pentru ea, nu o mai
văzuse deloc (adevărul este că nici nu mai putuse să ajungă de
foarte mult timp pe meleagurile feerice care-i fuseseră leagăn al
vacanțelor copilăriei):
Se
opri o clipă pentru a gusta
din plin dulcea adiere a ramurilor copacului ce adăposteau Troița
și, totodată, pentru a citi rugăciunea inscripționată pe Troiță,
pentru a admira, cu nesaț, icoanele ce o împodobeau, pentru a sta
de vorbă cu Maica Domnului, cu Dumnezeu, cu Arhanghelii și cu
Sfinții ce o priveau de dincolo de Cer, dar totuși coborâți, de
mână omenească, aproape de ea.
Un alt popas îl făcu la o nouă
fântână, care arăta așa:
Era
o fântână cu roată, împrejmuită
cu gard, o fântănă cu
ghizduri,
pe care puteai așeza găleata cu ajutorul căreia scoteai apă din
puțul său. Se afla aproape
de casa verișoarei sale, Maria Lăzărescu, la o răscruce de
drumuri. Bău, pe îndelete,
apa răcoritoare și dătătoare de putere și se așeză pe băncuță,
ferită de ochii curioși ai turiștilor aflați în autoturisme sau
autocare – ce se îndreptau
sau se întorceau de la Sfintele Mănăstiri Bistrița – Olteană
și Arnota -, începând să
se roage. Întâi citi rugăciunile inscripționate sub icoana
Preasfintei Treimi, apoi se mai gândi o clipă la copilărie, la
viața ei, la oamenii dragi care dăduseră răspuns bun chemării
lui Dumnezeu și acum se aflau
„în loc luminat, în loc cu verdeață, de unde a dispărut toată
întristarea și suspinarea”.
Își aduse aminte de cele ce
îi spusese odinioară mama sa, și anume că cel ce sapă o fântână
își mântuiește sufletul, și se bucură convinsă
fiind că și cei ce au
împodobit comuna sa dragă cu atâtea fântâni, Troițe și cișmele
- loc de care o legau atâtea fire nevăzute -, și au trecut la
Domnul, vor fi dobândit mântuirea cea multdorită, care este, de
fapt, scopul ultim al credinciosului, destinul său final.
Trăia cu certitudinea că
această comună este
singura localitate din țară care are cele
mai multe fântâni, Troițe
și cișmele împodobite cu icoane! O binecuvântare a ținutului, a
localnicilor. Poate de aceea localnicii au rezistat aici atâtea
secole fără a
le fi zdruncinată credința! Aici te afli mai aproape de Dumnezeu,
de Sfinți și de Îngeri, poți da mâna cu ei, urcându-te pe un
vârf de deal, împreunându-ți mâinle a rugăciune și invocând,
smerit, Persoanele Sfinte! Aici
ești precum samarineanca, care, întâlnindu-L, L-a aflat cu
adevărat pe Iisus, primind apa cea vie (Evanghelia
de la Ioan, capitolul 4, versetele 5-29):
„Deci
a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe
care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său;
Și era acolo fântâna lui
Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă
fântână și era ca al șaselea ceas.
Atunci a venit o femeie din
Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau.
……………………………………………………………………………………………………..
Femeia samarineancă I-a zis:
cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie
samarineancă? Pentru că iuderii nu au amestec cu samarinenii.
Iisus a răspuns și i-a zis:
dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice:
dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie.
Femeia I-a zis: Doamne, nici
găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea
vie?
Nu cumva ești T mai mare decât
părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el
însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?
Iisus a răspuns și i-a zis:
oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși;
Dar cel ce va bea din apa pe
care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o
voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață
veșnică.
…………………………………………………………………………………………………….
Duh este Dumnezeu și cei ce I
se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”
Așa
și noi, spre a ne întări sufletește și trupește, să ne rugăm
cu credință înainte de a consuma apa scoasă din fântână,
pentru a ne deveni purtătoare de viață, de Duh Sfânt, reazem
pe calea ce o avem de străbătut.
Corina
își aduse aminte și de descrierea pe care o făcuse, cu
ceva timp în urmă, domnul
inginer Dumitru Bondoc - fiu al comunei -, unei
fântâni ce purta din vremuri străvechi numele „Scărișoara”.
Ea era atestată documentar încă din anul 1526 „în hotărnicia
moșiei mănăstirii Bistrița”, ce se afla în prima porțiune a
traselui turistic Pietreni – Schitul Pătrunsa – Schitul Pahomie,
în apropierea unui drum forestier ce urmărea, „în prima parte,
firul văii Morii și apoi, pe serpentine strânse, urca versantul
drept până spre muchia dealului ce reprezintă și hotarul dintre
satele Costești și Pietreni. Spre muchie, într-o rariște de
vegetație, se desprindea spre est o scurtă potecă abruptă ce
făcea joncțiunea cu acea cărare de muchie
ce lega
cele două localități de muntele Cacova și, de aici, cu întreg
lanțul muntos.”
Cărarea de muchie
ducea rapid la marginea unei poienițe, unde se afla această
fântână, la o înălțime de „921 de m, străjuită de o
Troiță”. Loc mai binecuvântat ca acesta nici că se putea găsi,
spre folosul sufletesc al turiștilor!
Cu
imaginea acestei fântâni în minte, dar și cu cea a fântânii cu
cumpănă din Blezeni
(de
care încă nu știa nimic, iar
fotografia cu ea o avea de la doamna bibliotecară a Costeștiului),
Corina intră în casa bunicilor, cu inima tresăltându-i de emoții.
Și rosti, ca și Lucian Blaga, în
poemul „Oglinda din adânc”,
„Când
mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
așa cum sunt și-am fost și-oi
fi.
………………………………..
Când mă privesc într-o
fântână
îmi
văd și soarta, uit de nume.”, bucurându-se
că în acest colț minunat de țară fântânile sunt purtătoare de
binecuvântări și nicidecum capcane, așa cum este fântâna din
basmul „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, unde, ispitit de
Spân, feciorul cel mic al împăratului a intrat și și-a pierdut
rangul, devenind sluga celui rău. Ori chiar sunt metafore ale
cunoașterii (ale cunoașterii de sine și ale cunoașterii de cele
dumnezeiești), cunoaștere ce liniștește și întărește lăuntrul
omenesc.
Pregătită
de somnul odihnitor de noapte, Corina rosti, cu
ultimele-i puteri, înainte de a adormi:
AICI
Am văzut locurile acestea cu
ochi de copil,
cu
suflet senin, cu pasul fragil,
În foșnet de frunze și miros
de fân,
În
cântec de greieri în amurgul plăpând…
Am simțit mirosul laptelui
proaspăt muls,
aburind
în vasul de lut nepătruns…
Am înțeles binecuvântarea
Domnului,
dată veșnic omului,
firav pământului…
Aici este loc și legendă.
Îngerii coboară pe-un fir de
credință,
Miresme-nvăluie sufletu-n
velință…
Aici amintirea pulsează în
inima ta,
coboară în tine liniștea...
Autor:
profesor Nicoleta Enculescu
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
.jpeg)
