Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

marți, 8 iulie 2025

...ȘI A FOST, ESTE ȘI VA FI, ÎN AMINTIREA MEA, 8 IULIE...

...ȘI A FOST, ESTE ȘI VA FI, ÎN AMINTIREA MEA, 8 IULIE... 


După cum, încă de la-nceput, când răspuns singur-ai dat chemării numai de tine-auzite, ziua ta, fără de tine, astăzi cu mrejele-i reci strigări mă-nvăluie în dor, suspin și greu... Și lacrima, în suflet, picură: ocean de întristări, mai albicios ca nicăieri…

 Mi-e dor de tine, MAMA, mi-e dor de tine și neputința firii mă-mpiedică să-ți simt îmbrățișarea-ți caldă, iubitoare, alinătoare… Mereu cu mine, mereu cu tine, împreună mereu, astăzi te caut și te strig, iar tăcerea-ți, de dincolo de mormânt și crucea-ți mă-nfioară…
 ...O lacrimă picură în suflet, pe pământ… Și din pământ, unde-a căzut, firavă, floarea se ivește, ridicând fruntea, la cer, timid… Astăzi te-ai născut! Era ziua ta cea pământească! Oare ce să-ți spun? Pentru Omul care-ai fost, pentru bunătatea și pentru cât și cum ai crezut, pentru cât ai suferit și ai mers înainte sperând, Dumnezeu să-ți dăruiască un colțișor de Rai! Să nu ne uiți! Să te rogi pentru noi, cei rămași să-ți ducem învățătura și dorul mai departe, să ne gătești calea către Patria Cerească, către Patria de Sus!
Mi-e dor de tine, MAMA, mi-e dor de tine și te iubesc nespus!...
La mulți ani întru veșnicie, alături de Iisus!

8 iulie...

MAMA? S-a născut acolo unde legenda și sfințenia rodesc în CUVÂNT. S-a născut acolo unde, dacă te înalți pe-o rază-rugăciune, poți să dai mâna cu Dumnezeu și Sfinții Săi!... S-a născut în Costești, județul Vâlcea, la umbra moaștelor Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul și a mormântului lui Matei Basarab... Istorie și jertfă, istorie, luptă și credință...

 
 

(Născută - a doua din cei patru copii care au supraviețuit - de ziua Sfinților Epictet și Astion... Care i-au călăuzit pașii pentru a deveni ce și-a dorit, care au ajutat-o să-și sprijine semenii la greu. A urmat cursurile Școlii sanitare din Râmnicu Vâlcea și a fost asistentă medicală. Mulți reveneau, cu recunoștință, la mama, pentru a-i mulțumi.)

 

 
(Mereu m-a obsedat, când eram mică, să „traduc” prescurtarea aceasta 😀... Până la urmă, am reușit!!!)

 

(subiectele primite la examenele pentru gradele de asistent medical, i-au fost, în timp, boli. Asta pe principiul: dacă tot înveți, vei știi să te și tratezi, în caz că te vei îmbolnăvi. )

 

(din cabinetul de Boli interne al Centrului Medical Aeronautic)

 
(Alaturi de doamna dr. Urs, pe cand Centrul Medical Aeronautic ființa la Herastrau.)

 

...Cu pasul greu, cu inima rănită,
Pe-alei cu flori și gărdulețe mici,
Pe-alei cu flori și candele-aprinse,
Vin către tine-n grabă și mâhnită…

Străbat alei cu gărdulețe mici,
Și din grădini cu flori și candele-aprinse
Aroma de tămâie cu taină-mbrățișează
Suflet răvășit, ce încă sângerează…

Lacrimi picurând la griul tău mormânt,
Te caut și te strig în adieri de vânt,
Dar numai brazii falnici astăzi îmi șoptesc,
Cu dor, durerea, prin ramuri verzi ei împletesc…

 

 




















luni, 7 iulie 2025

Astăzi, 7 iulie, este despre Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, de la Mănăstirea Bistrița - Olteană

 

Astăzi, 7 iulie,  este despre Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, omul care, chiar dacă te vede doar o singură dată, după un an şi ceva te recunoaşte cu uşurinţă... Omul cu o memorie extraordinar de vie, omul cu voce blândă, cu un cuvânt ce te îmbărbătează în orice clipă ai avea nevoie. Un om al Bisericii, făcut pentru Biserică, născut pentru a ne îndrepta pe toţi, cu mic, cu mare, pe calea mântuirii...

Legendă vie a cinului monahal şi a culturii române, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, veiţuitor al Mănăstirii Bistriţa-Olteană, este un om al rugăciunii, truditor în ogorul spiritualităţii româneşti, un om care aduce liniştea şi calmul în sufletele ucenicilor săi.

De la Părintele Arhimandrit am învățat că, atunci când ai o problemă grea și nu poți să te rogi, să spui – cu credință – de șapte ori, în fiecare seară, „Tatăl nostru”.

Și tot de la Părintele Arhimandrit Veniamin Micle am primit, atunci când am aflat că o altă prietenă a mea, Paula, a fost diagnosticată cu cancer, o rețetă. O rețetă pe care, la rândul său, Părintele o avea de la un alt preot.

Descendent al unei vechi și renumite familii româneşti din Maramureşul istoric, al cărui străbunic (contele Ioan Micle de Şugatag) s-a stabilit în Ţara Chioarului încă din anul 1477, a primit, de la o vârstă fragedă, o aleasă educaţie creştinească, în tradiţia rugăciunii, muncii şi a disciplinei, după cum însuşi mărturiseşte Preacuvioşia Sa în cartea „Memorial”, la pagina 7. S-a născut la 7 iulie 1939, în localitatea Plopeşti-Şişeşti, judeţul Maramureş, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei Timofte şi Eudochia Micle, primind, la Botez, numele Valer. La vârsta de 5 ani, a învăţat să citească, de la sora sa mai mare, iar de la vârsta de 7 ani vorbele tatălui său i-au deschis ochii spre înţelegerea realităţilor sociale, cuvinte pe care şi le aduce aminte şi astăzi: „Să ştii că suntem viţă nobilă, dar să nu spui la cineva să audă ăştia”. Era ca o prevestire a ceea ce urma să fie.

La 11 noiembrie 1954, în vârstă de 15 ani, renunţând, de bună voie, la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu-Mare, unde fusese admis ca bursier, urmează calea sufletului său, luându-şi Crucea cu demnitate: intră novice la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, judeţul Maramureş, condusă de Protosinghelul Iustinian Chira. Remarcându-se ca un tânăr studios, avid de noi cunoştinţe, Părintele stareţ l-a trimis la Seminarul Teologic din Cluj, unde a fost admis în anul 1955.

La 19 iulie 1958, a depus voturile monahale, primind numele Veniamin.

A absolvit cursurile Seminarului Teologic din Cluj, primul din cei 40 de colegi câţi avea, în luna iunie 1959, iar în toamna aceluiaşi an a fost admis, tot primul, la Institutul Teologic din Sibiu. Însă, pe 3 octombrie, în baza Decretului 410/1959, a fost înlăturat din Institut, apoi, la 1 noiembrie, chiar izgonit din mănăstire, împreună cu ceilalţi monahi. La 7 noiembrie, se angajează într-un Atelier de pictură şi confecţionat rame de tablouri, în oraşul Dej, urmând şi Şcoala de Artă Populară din localitate, certificându-i-se talentul de pictor nativ.

Întrucât Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia rămăsese fără slujitori, Părintele stareţ Iustinian a intervenit, pe lângă Episcopia Clujului, pentru readucerea sa în aşezământul monahal şi, la 20 decembrie 1959, în urma aprobării eparhiale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost hirotonit ierodiacon, iar în ziua următoare ieromonah, calitate în care, pe lângă activitatea gospodărească din Sfânta Mănăstire, a oficiat Sfintele Slujbe bisericeşti, a predicat şi a mărturisit credincioşii, a desfăşurat o activitate misionar-pastorală în unele parohii vacante, precum Vima Mică, Maşca, Fânaţe, Copalnic etc..

În perioada ianuarie – aprilie 1961, a suplinit parohia Suciu de Sus, din Protopopiatul Lăpuş, judeţul Maramureş.

La îndemnul Episcopului Teofil al Clujului de a-şi relua studiile universitare, s-a înscris în acelaşi Institut Teologic din care fusese înlăturat, frecventând cursurile facultăţii între anii 1962 – 1966, la 26 iunie susţinându-şi examenul de licenţă, pe care l-a trecut cu calificativul „Excepţional”.

Timp de doi ani, la recomandarea rectorului Sofron Vlad, între 1966 şi 1968, a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică, avându-l ca îndrumător pe profesorul Diacon Dr. Nicolae Balca.

În vacanţe, mergea la Mănăstirea Rohia, încadrându-se în programul de muncă şi rugăciune.

Ca doctorand, a obţinut o bursă guvernamentală franceză, în aprilie 1968.

În Franţa, la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg (1968 – 1971), şi-a pregătit teza de doctorat cu titlul „Problemele predicii creştine în vremea noastră”, cercetând şi documentându-se la modul cel mai serios, în bibliotecile Universităţii franceze, precum şi în cele ale oraşului, participând la congrese teologice, vizitând renumite centre de cultură şi aşezăminte monahale din Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Se reîntoarce în ţară la 24 august 1971, unde este numit asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti.

Fără a bănui ceva – sau poate da! -, greul îl cuprinde în mrejele-i reci, tăioase, prin intrigi de culise, ţesute „în cercuri mai înalte”, ajungând profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş, unde predă, în anul şcolar 1971 – 1972, Limba franceză şi Tipicul bisericesc, fiind, în acelaşi timp, şi duhovnicul elevilor.

La solicitarea profesorilor Institutului Teologic din Sibiu, candidează şi ocupă postul de asistent la Catedra de Omiletică şi Catehetică, conducând seminarile Catedrei, precum şi pe cele de Istorie a Bisericii Universale, predând însă şi Limbile Franceză şi Latină.

La recomandarea Patriarhiei Române, este numit reprezentant al Institutului Teologic din Sibiu pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim, în 1973, perioadă în care şi-a continuat definitivarea cercetărilor privind teza sa de doctorat, bucurându-se de aprecierea tuturor membrilor acelei instituţii de învăţământ superior.

Dar, cum afirmam mai sus, răul se instala, pe zi ce trecea! Aşa se face că, la 7 iunie, chemat în ţară, prezentându-se în audienţă la Preafericitul Patriarh de atunci, Iustinian Marina, acesta l-a întâmpinat cu cuvintele: „Veniamine, eşti prelucrat! Ştiu că sunt intrigi, nu te descuraja, că şi eu am avut parte de ele toată viaţa.”

La Departamentul Cultelor, unde a fost chemat şi primit de vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, au avut loc discuţii dure, Părintele Arhimandrit fiind acuzat de activitate antiguvernamentală, antipatriotică şi antiortodoxă. Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, care „inima înfrântă şi smerită nu o va urgisi” (Psalmul 50 al lui David), după mărturisirea părintelui de la pagina 11 a cărţii sale, „sufletul i-a fost învăluit într-o pace divină”, care l-a ajutat, de atunci înainte, să privească totul „cu deaşarea înţeleaptă a monahului”. Părintele Veniamin Micle a fost transferat la Seminarul Teologic Mofleni – Craiova, la recomandarea Departamentului Cultelor „de a nu fi pierdut pentru Ortodoxie într-un centru ca Sibiul, unde sunt mai multe confesiuni creştine”. Aici a predat Limbile Franceză, Engleză, Rusă, Filosofia, Logica, Ecumenismul şi Istoria religiilor, fiind, permanent, şi diriginte. Timpul liber şi l-a dedicat studiului, publicând în numeroase reviste de specialitate, fiind ridicat, de către Preasfinţitul Mitropolit al Olteniei de atunci, Părintele Teoctist, la treapta de Protosinghel.

Preafericitul Părinte Patriarh Justin Moisescu l-a numit, la 1 septembrie 1977, director al Seminarului Teologic din Bucureşti, având atribuţii administrative şi didactice.

Recunoscându-i-se meritele, Sfântul Sinod îl ridică la treapta de Arhimandrit.

Conştient de responsabilităţile ce-i reveneau ca director, a organizat şi condus întreaga activitate conform legilor şi regulamentelor aflate în vigoare, ceea ce însă i-a atras numeroase animozităţi, chiar duşmănii, urzindu-se numeroase intrigi pentru înlăturarea sa. A apărat drepturile elevilor şi ale angajaţilor acestui aşezământ liceal teologic şi, pentru că nu l-a părăsit pe Părintele Calciu în vremea în care acesta îşi începea lupta făţişă cu regimul politic şi cu complicii săi din sânul Bisericii, prin predici care au ridicat tinererul, teologi și studenți la diferite facultăți din Capitală, o dată cu dărâmarea Sfântului Lăcaş Enei (1 mai 1977), Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost biruit de „cei interesaţi”, Departamentul Cultelor şi foruruile bisericeşti superioare retrăgându-l la mănăstire, pentru tot restul vieţii. Avea 40 de ani, dintre care 25 de viaţă monahală. Aşa că nu s-a speriat.

De la Bucureşti, a ajuns la Mănăstirea Cozia, unde a avut o parte din biblioteca personală de pe vremea când activase ca asistent la Institutul Teologic din Sibiu şi unde a fost numit preot slujitor, stareţul de atunci, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gamaliile Vaida, permiţându-i să-şi continue activitatea culturală. Este perioada când publică o serie de studii teologice, bine documentate, în cele mai prestigioase reviste bisericeşti. A refuzat, cu demnitate, orice fel de avansare, chiar şi susţinerea tezei de doctorat, smerindu-se pe deplin.

În urma insistenţelor venite din partea Preasfinţitului Episcop Iosif al Râmnicului, a acceptat cu greu funcţia de mare eclesiarh al Catedralei episcopale, între 1982 – 1983, perioadă în care a întreprins călătorii de studii la Muntele Athos, pentru cercetarea manuscriselor româneşti din Biblioteca Schitului Prodromu. Reîntors în ţară, a solicitat, în scris, Episcopiei Râmnicului, să intervină la forurile competente pentru recuperarea clădirilor Sfintei Mănăstiri Bistriţa – Olteană, care, de peste 20 de ani, serveau drept altceva. Primind aprobarea, i s-a încredinţat stăreţia acestei Sfinte Mănăstiri, în vederea restaurării şi reorganizării vieţii monahale. Ca urmare a numeroaselor demersuri, s-a hotărât ca la Mănăstirea Bistriţa – Olteană să se creeze un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), precum şi organizarea unui muzeu al tiparului românesc, aici descoperindu-se primele tipărituri din ţara noastră; de asemenea, s-au creat săli spaţioase pentru lectură, simpozioane, conferinţe şi comunicări ştiinţifice, repartizându-se, pentru acestea toate, un spaţiu generos, de peste 1000 m pătraţi.

În luna septembrie a anului 1986, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost numit diriginte de şantier, aducând contribuţii majore la refacerea materială a Mănăstirii.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle a stat neclintit în faţa furtunii şi a mers fără şovăire, cu coloană vertebrală dreaptă, către împlinirea lucrării bune şi de folos. Un om exigent cu sine, călugăr de vocaţie , este un neliniştit căutător de comori din trecutul spiritual românesc. Un monah-cărturar care se înscrie pe linia bunelor tradiţii ale monahismului românesc.

Tot ce a scris, până acum, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, certifică o viaţă închinată lui Dumnezeu prin cuvânt şi scris, precum şi cercetării Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, a monahismului ortodox.

Părintele Arhimandrit Veniamin Micle de la Sfânta Mănăstire Bistriţa – Olteană face cinste, prin tot ceea ce întreprinde în domeniul vieţii monahale şi spirituale, nu numai sfântului lăcaş de cult, ci şi Ardealului, al cărui fiu vrednic este. Merită orice jertfă să-l căutăm, pentru că niciodată nu-i prea mult ca să întâlneşti un înţelept. Merită să-i cunoaștem opera. De pildă, cartea Introducerea tiparului la români, care a ieșit de sub teascuri la Sfânta Mănăstire Bistrița din Eparhia Râmnicului, în anul 2011, începe cu o relatare a istoriei tiparului, a cărții tipărite, autorul punctând evenimentele esențiale, respectiv: întrebuințarea, încă din mileniul al III-lea î.d.Hr., a ștampilelor și peceților ca forme de tipar pentru imprimarea tăblițelor scrise, cum sunt cele din renumita Bibliotecă a Palatului regal din Ninive, formată din cărămizi imprimate, apoi arse; descoperirea, la Babilon, a unor sigilii cilindrice, cu ajutorul cărora se transpuneau, prin rulare, în lutul proaspăt, diferite semne în cărămizile destinate construcțiilor; a pietrelor de sigilii gravate în formă de cărăbuș, în Egipt, care aveau, în partea inferioară, câteva hieroglife; a țesăturilor imprimate, tehnică inventată în Orient, care consta în acoperirea cu un strat de vopsele a unei plăci gravate și aplicarea ei pe o pânză întinsă foarte bine; a tipăririi xilografice prin placa de lemn gravată; a tipăririi tabelare, tehnică de origine chinezească, inventată prin secolul al VIII-lea; a tipăririi cu ajutorul literelor mobile.

Autorul cărții prezintă, apoi, cum a apărut tiparul slavon, care este premergătorul tiparului românesc. Astfel, aflăm că prima carte tipărită în limba slavonă este un ”Liturghier catolic”, numit Missale. Aparița are loc în anul 1483.

Unii cercetători atribuie apariția acestui ”Liturghier” slavon ieromonahului Macarie din Muntenegru, care l-ar fi tipărit la Veneția, unde îl însoțea pe principele George Cernoievič, cel care va înființa, mai târziu, tipografia de la Cetinje. Se pare că a fost tipărit cu litere glagolitice.

După Missalul catolic din 1483, tiparul slavon apare în Polonia, țară care a cunoscut arta imprimării tipografice încă din anul 1474. La început, aici se tipăreau opere în limba latină, iar din anul 1491 se editează cărți în slavona bisericească, pentru ortodocșii de răsărit, datorită întreprinderii comerciale a librarului Johann Haller din Augsburg, cu scopul de a le răspândi printre ruteni și români.

Cele dintâi cărți tipărite în slavonă, cu litere chirilice, apar la Cracovia, în anul 1491: un Octoih, urmat de o Psaltire și un Triod.

Schweipoldt Fiol, primul tipograf din lume, care a imprimat cărți în limba slavonă cu caractere chirilice, editase, până la 21 noiembrie 1491, un număr de cinci titluri, și anume: Octoihul, Ceaslovul, Triodul, Triodul înflorat și Psaltirea.

Dintre cele cinci cărți de la Cracovia, se mai păstrează, astăzi, Octoihul, Ceaslovul, Triodul și Triodul – Penticostar. Psaltirea nu a fost încă identificată, motiv pentru care specialiștii pun la îndoială existența ei. S-a descoperit, în fondul de carte veche al Bisericii din Șcheii Brașovului, un Triod – Penticostar, apărut la Cracovia, a cărui analiză amănunțită, făcută de Ludovic Demény, dovedește identitatea unor litere gravate în tipografia din Cracovia și chirilica specifică manuscriselor moldovenești, fapt ce a dus la concluzia că litera chirilică moldovenească a servit ca ”original” lui Fiol și Borsdorf. Dovada cea mai evidentă este celebrul ”M cu poale”.

Unele documente relatează că, în anul 1493, s-a înființat o tiparniță cu litere chirilice la Cernigon.

O carte slavonă, tipărită la Veneția, cunoscută sub numele de Breviarium sau Carte de rugăciuni, a apărut în anul 1493, din teascurile tipografice conduse de Andreas Thorresano de Asula, fiind o valoroasă lucrare glagolitică.

Întâlnim, în 1494, o tipografie cu litere chirilice la Cetinje din Muntenegru. Aici s-au tipărit trei cărți: Octoihul – partea I (1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (fără an). Aceste tipărituri i se datorează ieromonahului Macarie, care își va desfășura activitatea în acest centru, între anii 1493 – 1496.

Cei mai mulți bibliografi admit că tipografia a fost adusă de la Veneția, cumpărată de la Andreas Thorresano, unde Macarie învățase meșteșugul tiparului.

În ultimul deceniu al secolului al XV-lea apare prima tipografie slavonă pe pământul românesc, fiind instalată în Mănăstirea Peri din Maramureș. Având statut juridic de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a îndeplinit un rol hotărâtor în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și promovarea culturii bisericești în zona de nord a Transilvaniei. Potrivit unei ”depoziții de martor”, făcută în anul 1760 de Ioan Rednic, jude substitut nobiliar din Maramureș, păstrată la Filiala Arhivelor Statului Maramureș, Fondul Prefectura, ”în Giulești se află o carte tipărită în limba rusă, care se numește Pentecostarion, ce s-a tipărit în acel claustru Peri”.

Tot în perioada respectivă, începea activitatea tipografică și în Țara Românească. Alexandru Odobescu afirma, în 1495, că ”noi știm însă că un ieromonah Macarie, câțiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci, lucra la tipografia domnească”. Pregătirea materialului a durat mai mult timp, reușind ca, în anul 1508, să scoată de sub teascurile propriei tiparnițe, Liturghierul, din care s-au păstrat mai multe exemplare în vechea bibliotecă a Mănăstirii Bistrița din Oltenia.

În capitolul ”Introducerea tiparului la români”, autorul, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, arată eroarea gândirii potrivit căreia, la începutul secolului al XVI-lea, nu a existat nicio tipografie în Țara Românească , ”marile creații românești, datorate, preponderent, influențelor străine”, rezumându-se, din punctul de vedere al originalității lor, ”numai la puterea de sinteză” . Acest fenomen a fost sesizat și de alți cercetători , care recunosc ”exagerarea influenței străine și sublinierea exclusivă a factorilor de ordin exterior” în multe domenii ale științei și culturii românești.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle observă, în continuare, pe bună dreptate, că istoria tiparului la români a fost ignorată până la mijlocul secolului al XIX-lea, moment în care au apărut primii deschizători de drumuri, în acest sens, și anume: Vasile Popp (DISERTAȚIE DESPRE TIPOGRAFIILE ROMÂNEȘTI, Sibiu, 1838, p.12), Timotei Cipariu (ORGANUL LUMINĂRII, nr.54-55), Alexandru Odobescu, care are ”meritul de a fi stabilit originile tipăriturilor executate din intenție și cu cheltuială românească” (OPERE, II, p. 552).

Există istorici care acceptă că prima tipografie pe pământ românesc a fost instalată la Mănăstirea Peri din Marașmureș . Aici, în jurul secolului al XII-lea, ființa o sihăstrie, întreținută de străbunii Drăgoșeștilor, cu hramul ”Sf.Arhanghel Mihail”. Temelia sa a fost pusă de ieromonahii Romulus și Ghenadie, în anul 1215.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle amintește de rolul acestei Sfinte Mănăstiri, care, în anul 1391, a fost ridicată la rangul de Stavropighie și unde a funcționat o școală mănăstirească slavo-română, loc în care călugării—profesori se ocupau și cu traducerea cărților de cult din slavona bisericească în limba română (așa cum arată și Aurel Socolan în Pagini de cultură medievală maramureșeană, articol publicat în volumul IV al lucrării ”Maramureș - vatră de istorie milenară”, Cluj-Napoca, 1999, p.315), precum: Manuscrisul de la Ieud, ce cuprinde ”Legenda Duminicii”, Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur în Ziua Învierii și Învățătură despre Sf. Cuminecătură (1391); Codicele Voronețean (ce cuprinde cele patru Evanghelii, Epistolele Sf. Apostol Pavel și Apocalipsul); Faptele Apostolilor, Epistolele, Psalmii și Cântări bisericești, precum și părți din Vechiul și Noul Testament, foarte probabil din jurul anul 1430, Tetraevangheliarul din Slatna – Maramureș, patru Evanghelii și Epistolele Sf. Pavel.

De asemenea, aici s-au tradus și unele texte apocrife, care au circulat în copii târzii rotacizante, ajungând până la noi prin Codicele Teodorescu, Codex Sturdzanus, Codicele Marțian și Codicele de la Cohalm .

Concluzia pertinentă a autorului este aceasta: atât particularitățile lingvistice, ca fenomenul rotacismului, cât și unele cuvinte cu o circulație restrânsă, demonstrează faptul că primele traduceri au fost făcute în Maramureș și în nordul Ardealului, cu precădere în Stavropighia Peri. Mănăstirea Peri atinge apogeul înfloririi sale spre finele secolului al XV-lea, în timpul voievodului Bartolomeu Drágffy al Transilvaniei (1495-1499), care era curator al Stavropighiei, în calitate de urmaș al ctitorilor Drăgoșești maramureșeni. O astfel de mănăstire oferea mediul corespunzător dezvoltării celor mai înalte preocupări cărturărești, chiar artei tipografice. Aceasta este explicația refugierii lui Schweipoldt Fiol în Ungaria și a stabilirii sale la Mănăstirea Peri, unde își continuă activitatea, promovând cultura ortodoxă, sprijinind opera inițiată de marele tipograf, după cum amintea Aurel Solocan . La Mănăstirea Peri apar cinci cărți: un Molitvelnic și o Evanghelie în limba română, precum și un Penticostar, un Bucvar și un Triod în limba slavonă, fapt consemnat la 26 august 1760.

Autorul prezintă faptul că unii cercetători susțin că a funcționat o tipografie la Peri, între anii 1693-1696, înființată de episcopul Iosif Stoica (1690 – 1711), care a tipărit Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul și Triodul, iar alți cercetători sunt de părere că moșiile Mănăstirii ajung dependente de cetatea Hust , așa cum s-a găsit într-un document emis la 9 martie 1607.

Ultimele știri despre Mănăstirea Peri datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, când întreaga obște, la 13 februarie 1646, roagă conducerea Comitatului să intervină la rege pentru a i se înapoia satul și Mănăstirea, dar nu există dovezi că solicitarea ar fi fost împlinită.

Se prezintă și alte etape din istoria Mănăstirii Peri, precum: în timpul expediției polone a lui Gheorghe Rakóczy (1657), Mănăstirea a fost devastată, iar moșiile răpite de contele Rédai, de la care au trecut, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la principele Mihai Apafi (1662 – 1690); din 1690, acest ținut își are din nou episcopii săi, de naționalitate română și apărători ai ortodoxiei, în persoana lui Iosif Stoica și Dositei II Teodorovici.

Cercetătorul Aurel Solocan concluzionează: ”Noi considerăm ca reală activitatea tipografică a lui Schweipoldt Fiol la Mănăstirea Peri, a imprimării cărților, cu mențiunea că s-au tipărit la sfârșitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea. Dacă admitem tipărirea acestor cărți de către Schweipoldt Fiol, atunci înseamnă că activitatea tipografică a fost contemporană în Maramureș sau ceva mai devreme decât în Țara Românească”.

Cercetătorul Virgil Molin, în articolul Precizări în legătură cu tiparnița de cărți slavo-bisericești de la Cracovia , precum și însuși autorul , sunt de părere că ”năzuința Bisericii noastre de a se folosi de tipar este mai timpurie decât activitatea ieromonahului Macarie”, care a tipărit cele trei cărți: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, între 1508 – 1512, la Mănăstirea Bistrița-Olteană.

În paginile 38 – 103 ale cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle se ocupă de identificarea tipografului Macarie ieromonahul (1508 – 1512), pornind de la singurele mărturii documentare despre viața și activitatea sa, respectiv: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, apărute între anii 1508 – 1512. Astfel, analizează toate ipotezele celor mai vechi și recente descoperiri în domeniu, oferind repere concludente. Prin urmare, scrie despre Macarie Muntenegreanul, Macarie Bistrițeanul, Macarie Govoreanul, Macarie Mitropolitul, Macarie Athonitul, Macarie Românul. Ieromonahul Macarie este român.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle prezintă opinia unui mare număr de istorici români, precum B.P.Hasdeu, Nerva Hodoș, Nicolae Iorga și P.P.Panaitescu, potrivit cărora tipografia lui Macarie este un produs local, interior, acesta introducând litere de proveniență ardelenească. Dovezi că ieromonahul Macarie a fost român rezultă și din ”Epilogul” cărților sale; el întocmește un ”Epilog” la Liturghier (1508).

Activitatea tipografică a ieromonahului Macarie, desfășurată între anii 1508 și 1512, a încetat în ”împrejurări ce nu sunt cunoscute”, cum afirmă Nicolae Cartojan. Istoricul P.P.Panaitescu este de părere că ieromonahul Macarie ”a murit curând după terminarea tipăririi Tetraevanghelului (1512), în Țara Românească, numai așa explicându-se încetarea activității tipografiei sub Neagoe Basarab. Opinia aceasta este acceptată și de Petre Năsturel , care scria că ”încetarea tipografiei în Țara Românească odată cu venirea mitropolitului Macarie al II-lea înseamnă că tipograful fie murise, fie părăsise Muntenia”.

Faptul că nici istoricii și filologii sârbi nu și-l asumă pe tipograful Macarie din Țara Românească, ar fi o greșeală să nu-l recunoaștem ca român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Martinus Burciensis din Cseidino, care, consacrându-se vieții călugărești și primind harul preoției, a devenit ”Macarie ieromonahul”, așa cum este cunoscut în istoria tiparului românesc.

În continuarea cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle precizează, bazându-se pe opinia lui Alexandru Odobescu, că tipografia ieromonahului Macarie a funcționat într-una din cele trei mănăstiri: Dealu, Govora sau Bistrița.

Hrisovul emis la 16 martie 1494 menționează și numele primului egumen bistrițean, ieromonahul Macarie , conducător al Școlii mănăstirești, unde s-au format cărturarii bisericești și laici ai epocii.

Amplasată într-un loc pitoresc și strategic, totuși Bistrița nu era o mănăstire izolată, ci așezată ”pe drumul Sibiului”, principalele căi de comunicație ce străbăteau Oltenia medievală, anume ”Drumul Mare sau al Mehedinților”, care lega estul de vestul regiunii, și ”Drumul ungurenilor”, care trecea peste munți în Transilvania, se încrucișau în apropierea ei. Mănăstire ”de centru”, călătorii găseau aici adăpost și loc de rugăciune, punct de întâlnire al strămoșilor noștri de pe versantele Carpaților, dar și loc potrivit pentru aflarea ultimelor noutăți. Așadar, în raport cu toate celelalte mănăstiri, considerate ca loc de activitate a ieromonahului Macarie, Bistrița oferea condiții optime pentru instalarea unei tipografii: centru de cultură slavonă, școală, scriptoriu, caligrafi, miniaturiști, bibliotecă, atelier de legătorie, amplasată într-o recunoscută zonă strategică, având relații cu sudul și nordul țării, fiind ”centrul de cultură cel mai important al Țării Românești, neegalat de nicio ctitorie domnească, o adevărată Bibliotecă centrală de mănăstire” .

Se poate admite ideea că Martin Bârsanu, viitorul Macarie ieromonahul, auzind de renumele așezământului de la Bistrița, solicită primirea în această vatră de cultură, întrucât mănăstirea avea cea mai ”mare rezonanță în epocă” . Aici a descoperit ateliere pentru meșteșuguri fine și călugări capabili să-l ajute la munca manuală, dar și cărturari necesari pentru corectura matrițelor, care cerea știință de carte slavonă și cunoașterea manuscriselor bisericești și capacitatea de a controla textul religios .

În continuarea lucării sale, Preacuviosul PărinteArhimandrit Veniamin Micle, prezintă principalele trăsături tehnice de realizare ale celor trei tipărturi ale ieromonahului Macarie, din perioada 1508 – 1512. Astfel, Octoihul s-a început cu tipărirea cântărilor Vecerniei și ale Utreniei pentru fiecare zi a săptămânii, aranjate pe opt glasuri, potrivit tipicului. Începând, însă, cu glasul al II-lea, Macarie renunță la cântările zilelor de peste săptămână și le tipărește numai pe cele ale slujbelor duminicale, realizând o formă neașteptată a acestei cărți liturgice . Semnificativ, pentru Octoih, este și existența unei planșe originale, ilustrată cu sfinți, având în fundal o biserică de stil bizantin, ”cu sânuri, în formă de treflă și cupole, fiind clădită în blocuri mari, cubice de piatră” , cu o singură turlă și clopotnița pătrată, ceea ce reprezintă, după părerea istoricului sârb G. Radojicič, biserica mănăstirii unde a funcționat tipografia. Din datele istorice, rezultă că biserica inițială a Mănăstirii Bistrița ”era un triconc cu pronaosul alungit”.

Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că locul primei tipografii a fost Mănăstirea Bistrița Olteană (C.D.Fortunescu, Nicoale Iorga, preotul Marin Pretorian, Barbu Teodorescu; istoricul Ștefan Ștefănescu, Mircea Tomescu, preotul Emil Nedelescu, Augustin Z.N.Pop, Horia Nestorescu-Bălcești, profesorul Costea Marinoiu).

În continuare, autorul cărții, după ce amintește de Octoihurile tipărite anterior anului 1510, descrie colofoanele Octoihurilor macariene, prezintă izvoarele sau manuscrisele originale ale tipăriturilor macariene, amintește despre Voievodul Mihnea cel Rău, al cărui nume este reținut și în tipăriturile ieromonahului Macarie.

În ultimul capitol al cărții sale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle prezintă emblema tiparniței ieromonahului Macarie, afirmând, în încheiere, următoarele: ”constatând că planșa Octoihului macarian redă o biserică asemănătoare cu cea a Mănăstirii Bistrița din epoca respectivă, iar nu cu cea a Mănăstirii Dealu, o considerăm ca dovada incontestabilă a funcționării tipografiei ieromonahului Macarie în acest renumit locaș de cultură, monumentul reprezentând ”emblema” tiparniței sale”.

Lucrarea Preacuviosului Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle se încheie cu o solidă bibliografie, studiată cu atenție de-a lungul anilor, precum și cu ”Indici de nume și de locuri”. Este o carte serios documentată, o adevărată lucrare de cercetare în domeniul lingvistic, în care autorul își susține fiecare idee cu citate și argumente covingătoare, logice, edificatoare.

Perseverent, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle nu s-a oprit doar asupra acestor cărți vechi, ci a mai scris și despre MINUNILE SFÂNTULUI CUVIOS GRIGORIE DECAPLITUL, ale cărui moaște se găsesc în biserica Mănăstirii Bistrița Olteană din comuna Costești, județul Vălcea; s-a aplecat asupra cercetării trecutului istoric al localității și – inclusiv – al lăcașurilor de cult existente aici; a scris, în stil propriu, despre Sfânta Taină a Preoției și despre Taina Sfântului Maslu, despre Minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos – referindu-se la textele scripturistice.

Să ne trăiţi întru mulţi ani, Preacuvioase Părinte Arhimandrit! Să aveţi o viaţă binecuvântată, cu pace, sănătate, bună sporire întru toate şi împlinirea tuturor bunelor doriri, sub ocrotirea Preasfintei Treimi, a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Măicuţei Sale Preasfinte şi Pururea Fecioara Maria, a Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul!

 
 
 

 
(Sfânta Mănăstire Bistrița - Olteană)

 
(Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, ale cărui moaște se găsesc în biserica Mănăstirii Bistrița - Olteană)

 

 
(Văzusem, da!, trifoi, mult trifoi, în acest ghiveci. Și chiar am dat și peste un trifoi cu patru foi 😀. Dar nu am putut decât să îl fotografiez. Octombrie, 2021)

 


 
(câteva din cărțile Părintelui Arhimandrit)

 

 

 

 
(Octombrie 2021, când pașii m-au purtat pe meleagurile natale ale mamei. În suflet cu mama..)

Trovanții din Costești, județul Vâlcea

Trovanții din Costești, județul Vâlcea


    Deși am auzit despre ei multe povești, deși știam că locuitorii din Costești, atunci când își construiau case preferau să-și aducă nisip din acest loc al Trovanților, cu timpul am văzut amenajat, în aer liber, Muzeul Trovanților. Și mi-am dorit mult, mult de tot să ajung să-l vizitez. După ani și ani, dorința mi-a fost împlinită. Deși venea după un moment trist din viața mea: moartea mamei. Moartea mamei, care mă făcea, la două-trei luni, să plec spre mirificul loc natal al mamei, unul dintre acele locuri binecuvântate de Dumnezeu pe pământ. Acolo unde te simți mai aproape de Dumnezeu și de Îngeri, acolo unde simți puterea Sfântulețului (Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul), pe sub racla - cu sfintele sale moaște - căruia trebuie să treci neapărat de trei ori. Pentru că aceasta este tradiția localnicilor, transmisă din generație în generație.

    Într-un octombrie (2021) trist, în suflet cu mama, am ajuns pe tărâmul lor magic...

 
(Întâlnirea cu ei, de departe? Ei: tăcuți, smeriți, nu li se simțea răsuflarea. Eu: cu mari emoții... Ar fi trebuit să iau un trovănțel cu mine, spre a nu-i uita, dar nu am găsit niciunul atât de mic, încât să-mi încapă în buzunar... Peste numai doi ani mi-au dăruit acele pietricele născute din lacrimi - apă, apă de ploaie - și nisip.)

 
(Misterioși și tăcuți, ascultau răbdători tăcerea pământului.. Era frig și chiar ploaia se oprise și ea...)

 
(Adunați precum...la raportul de gardă...)

 
(Din nisip se formează, cresc ce cresc și se desprind, alunecând în vale...)

 

 

 

(Cumințenia... nisipului...)

 

 

(Se ascundea bine vederii oamenilor...)

 
(...Precum un bunic ce își încântă nepoții cu tot felul de povești...)

 

 

 
(Voiam să-i ascult poveștile... m-am apropiat ușor de el...)

 

 

x   x   x   x   x   x   x   x   x

- Dar despre Muzeul Trovanților ce ne puteți spune?

- Vom merge acolo și va afla, fiecare, legenda lor. Vreți? - întrebă, zâmbind, Daiana.

După ce toți fură de acord și pregătirile pentru expediție au fost terminate, toți o porniră, veseli și curioși, la drum.

Ajunși în valea în care era amenajat Muzeul Trovanților, tinerii noștri se puseră iarăși la povești, depănând și amintiri din vremea adolescenței lor, precum și titluri de lucrări prin care descoperiseră, lecturând în limba română, Costeștii – Vâlcii - leagănul vacanțelor mentorului lor dedicat, Daiana, loc iubit de ea cu toată inima și despre care vorbea mereu, cu încântare și mândrie.

După ce își umplură privirile cu minunăția de priveliște ce li se deschidea în fața ochilor, sub clarul blândei luni – stăpâna nopții și a cerului, Matei zâmbi, rostind ușor:

- O astfel de vale aurită, înțesată de uriași de nisip, i-ar atrage și pe zei, și pe zeițe. Oare aceștia or fi văzut locul acesta?

Corturile și le-au ridicat alături de câțiva trovanți ce păreau a fi masă cu săcunelele sale, sau mama cu micuții săi îngerași de nisip. Sau o navă spațială – mamă, înconjurată de altele mai mici. Oare ce taine ascundeau acestea? Ce povești? Nu știau de ce, dar se simțeau bine acolo, nici nu erau expuși pericolului de a fi surprinși de vreo alunecare de teren, niciunul dintre ei nu era speriat. Toți mângâiară trovanții și le surâseră, le vorbiră frumos. Daiana chiar îi și rugă ceva, cerându-le, la final, să-i ofere, spre amintire, un trovănțel, lucru care chiar se și întâmplă, întrucât, la doi pași de ea, dădu peste așa ceva, lucru ce-i întări convingerea că pietrele acelea erau cât se poate de vii! Luă trovănțelul, îl împachetă cu grijă, ca pe o nestemată, și și-l puse în rucsac.

- Te pomentești că în seara aceasta vor începe și trovanții să vorbească și să se miște – spuse gânditor Damian.

- Ce ne vom face atunci? întrebă, prinzându-se în joc, Michel.

- De ce nu s-ar întâmpla asta? Într-o astfel de noapte mirifică și într-un asemenea loc, se poate întâmpla orice minunăție – rosti visător Ștefan și, aducând un braț de vreascuri, le puse pe foc, umbra flăcărilor jucând pe chipurile lor și descoperindu-le emoție și încântare de vis...

Daiana își înnăbuși un căscat:

- Eu sunt ruptă de oboseală! Drumul și aerul acesta curat de munte mi l-au adus pe moș Ene pe la gene! La noapte o să visăm câți trovanți vorbitori și mișcători voim, care să ne poarte pe unde ne-o pofti inima!

Izbucniră cu toții în râs și apoi își urară noapte cu vise plăcute, nu înainte de a-și planifica rondul de noapte. Fiecare trebuia să stea de veghe în jur de două ore.

Tinerii adormiră toți, chiar și Claire, care era prima ce trebuia să aibă grijă de foc. În visul lor, Trovantul-șef, cel mai înalt din valea Muzeului Trovanților, îi pofti pe copii în trovanto-racheta temporală, pentru a afla mai multe despre lumea pe care o conducea cu pricepere. Așa ajunseră în timpuri de mult, de mult apuse, când pietrele de nisip vorbeau precum oamenii, se spălau în apa din delta formată acolo, în vale, și se înălțau. Alții, pentru că se spălau prea puțin, rămâneau pitici. Vegheați de lună, trovanții își așteptau tovarășii, la masa din curtea lor: pietrele cu mică, dar și pe Caleb – cerbul, și pe căprioara Crina. Așa se întâmplă și în visul tinerilor noștri: pe o vreme nespus de frumoasă, deasupra strălucind astrul tutelar al nopții, care se juca cu miile de firișoare de nisip, le prezentară omuleților veniți din viitor filmul nașterii și viețuirii lor. Se făcea, astfel, că Zâna Pământului, de o rară splendoare, stătea, îngândurată, într-o zi, pe tronul său bătut cu pietre scumpe și cu nisip strălucitor. Și-a dorit foarte mult să ajungă pe pământ, spre a cunoaște locul nisipului fermecător, care, în clipele de amară tristețe, o mângâia cu cântecul său liniștitor. Zeul Timpului, luând-o pe aripile sale, o duse, ca-ntr-o clipită, pe pământ: o fată cu părul lung și moale, blond, mătăsos, cu buze și obraji roșii precum merele ionatane, cu ochii de un albastru senin. Nu adia nicio rafală de vânt și era o liniște de mormânt în locul în care, nisip și apă, își dădură mâna spre a se înălța spre infinit.

- Hei! Voi! Zise zâna. Voi, care îmi alinați sufeltul, zi de zi, vă blestem să creșteți și să vă mișcați, să vă înmulțiți și să vorbiți, dând mărturie tuturor, în viitor, despre ceea ce a fost, cândva, aici.

Numai că Zeul Vântului, vrând să o supere pe Zeița Pământului, porni să sufle aprig, transformând nisipurile de aur în stane de piatră, de diferite dimensiuni. Așa se născu Valea cu Trovanți. Doar luna avea puterea de a dezlega această vrajă, iar trovanții, anchilozați – unii – se plimbau, vorbeau, râdeau, gângureau – cei mai mici -.

Se spune că Trovanții sunt născuți din răutatea Zeului Vântului, dar, plini de iubire în inima lor neatinsă de răutate și blestem, se dezgheață sub clarul lunii, răspândesc energii pozitive, dacă omuleții le vorbesc frumos, dacă li se roagă. Iată cum, dragii mei, din răutate, dar cu gând bun, cu o inimă mare, poți să devii și mai bun, îmbrățișând, cu iubire, întreaga fire! Iubiți, așadar, fiți buni și rugați-vă mereu!

(fragment din cartea mea, Rădăcini)

 

(legendele mele, apărute într-o revistă: Legenda Trovanților și Legenda despre Valea Căpriorii - un loc bine cunoscut de mine, prin care am trecut pe când eram mai mică)

sâmbătă, 5 iulie 2025

Povestirile mele scrise în urmă cu puțini ani și un proiect de...poveste

 <div style="text-align:center;"><div style="margin:8px 0px 4px;"><a href="https://www.calameo.com/books/002732589cf9cb955daeb" target="_blank">Povestea mea de azi</a></div><iframe src="//v.calameo.com/?bkcode=002732589cf9cb955daeb" width="300" height="194" frameborder="0" scrolling="no" allowtransparency allowfullscreen style="margin:0 auto;"></iframe><div style="margin:4px 0px 8px;"><a href="http://www.calameo.com/">Publish at Calameo</a></div></div> 


https://www.calameo.com/read/002732589cf9cb955daeb?fbclid=IwY2xjawLVITJleHRuA2FlbQIxMQBicmlkETA3REVNYmJCZ3JPcjQ2ZWRlAR4apd3NF9mByO4nCE9TmNR1bBnHUNhcuIiAllkOeG1JBN_ltr973Pi7bv3IFw_aem_9uboMzqO7dP6fnRwqrGN3Q - 

Ceva frumos, ceva ce de-abia asteptam sa apara. Initial, mi s-a parut o joaca, cu reguli ce trebuiau respectate: sa nu depasesti 500 de caractere, parca, cu tot cu spatii... In final, sa nu depasesti 1100 de caractere, cu tot cu spatii. O joaca frumoasa, din care s-a nascut minunatia asta.
Multumim, AGORA ARTELOR!!!

P.s ale mele (timide) povestiri: de la pag.55 la 60, inclusiv.