POVESTEA FULGILOR DE NEA
Povestea fulgilor de nea?
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti.
Au fost odată, pe vremea când cei 99 de purici potcoveau câte 99 de perechi de cai într-o singură zi, două orașe: unul al ploii (Orașul Ploilor Nesfârșite), și unul al înghețului (Orașul Înghețului fără de sfârșit). Și în aceste două orașe, existența curgea monotonă, gri, friguroasă, fără de început și fără de sfârșit. Oamenii erau triști, posomorâți, înfrigurați, abătuți, fără speranță... Oamenii păreau niște roboți, niște mașinuțe cu umbreluțe și patine de gheață... Nici măcar umbreluțele sau patinele nu mai erau colorate, ce se confundau cu ploaia sau cu gheața în care se ... scăldau de o bună bucată de timp: gri-negre, întristând privirea...
Dar, la un moment dat, o știre, care electriză sufletele locuitorilor acelor orașe spre speranță, apăru în jurnale: în cele două orașe fără speranță veniră pe lume doi superbi copilași, care - culmea! - nu plânseseră la naștere, ci zâmbiseră îndelung și frumos!... Era, parcă, minunea, semnul cel mult așteptat din Înalt, de locuitori... Semn a ce? Pentru ce? Semn al cărui lucru?
În fiecare oraș exista câte un Mare Înțelept, care locuiau în pustie, rugându-se fervent Domnului Dumnezeului, Creatorului Cerului și al Pământului, pentru binele și rodirea, întru cuvânt și faptă, a semenilor lor:
-va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu