”Răscolind pulberi și fum”, în stil arghezian, am dat peste ceva ce am început să scriu în urmă cu trei ani, tot prin iunie ... :)... De data aceasta, cu siguranță va avea și un sfârșit (bun)!!!
UNCHIUL GEO ȘI POVESTEA PIETREI URIAȘE
Zi de vară, zi de iunie, zi în care copiii poartă cireșe la urechi, zi în care, după o muncă asiduă și susținută, se culeg roadele, concretizate în numeroase distincții, medalii, premii, mențiuni și diplome de merit.
Ioana, Matei, Georgiana, Marcu și Aurelian încheiaseră, cu brio, anul școlar: Ioana – olimpică națională la geografie, ocupantă a locului I, Matei – olimpic național la istorie, ocupantul unui binemeritat loc II, Georgiana – olimpică națională la disciplina limba și literatura română, ocupanta unui loc I, Marcu și Aurelian – olimpici internaționali la disciplina informatică, ocupanți ai locurilor II și III. Toți cu preocupări diverse, cu vârste diferite (Ioana și Matei aveau 14 ani, Georgiana – 12, Marcu – 11, Aurelian – 13 ani) și fără să provină din aceeași localitate. Astfel, Ioana trăia în București, Matei în Constanța, Georgiana în Pitești, Marcu în Sibiu și Aurelian în Brașov. Cu toate acestea, pe toți îi lega același lucru: bunicii lor își duceau existența în același loc binecuvântat de pe întinsul județului Vâlcea: Costești, situată în NE Olteniei, la poalele Munților Căpățânii, brăzdată de râurile paralele Bistrița și Costești, și impunându-se prin apele sale minerale iodate, prin cariera de de nisip și trovanții de diferite dimensiuni, unici în lume, formați în decurs de peste zece milioane de ani – aflată la S, în Dealul Costeștilor –. Cu aceștia (trovanții), se amenajase chiar un muzeu în aer liber: MUZEUL TROVANȚILOR.
Pe toți tinerii noștri îi caracteriza spiritul de aventură, plăcerea de a citi cât mai mult, de a fi informați, de a-și ferici părinții și bunicii; ei, toți, aveau o cunoștință comună, extrem de apropiată sufletului lor: unchiul Geo, bătrânul înțelept al comunei, intelectual cu specializări în domeniile arheologiei, geografiei, geofizicii, ecologiei… De unde numele…, ”unchiul Geo”… Așa îl numeau toți consătenii lui. Dar el nu se supăra! Din contră, era chiar foarte bucuros, pentru că avea… mulți nepoți, care îi cereau sfatul, părerea, o informație, iar cei mici îi ascultau cu nesaț poveștile.
Unchiul Geo? Un om nu foarte-foarte în vârstă, un bărbat cam la 60 – 60 și ceva de ani, fost cadru didactic în învățământul preuniversitar și universitar de stat, cercetător principal în domeniul geofizicii, cu numeroase studii și cărți de specialitate - și nu numai – publicate în țară și în străinătate, mai cu seamă în Franța – ”orașul luminilor”…
Cu părul nins complet de trecerea anilor, cu o mustăcioasă – la fel de albă, precum zăpada - și cu niște ochi vioi, de un albastru senin, nu prea înalt, mereu gata de drum, cu o desagă pe umăr sau cu ranița în spate, când nu îl vedeai pe câmp, la coasă ori la strânsul roadelor sau al plantelor medicinale, cu siguranță îl zăreai pe ulițele satului sau pe Stog, pe la Cheile Bistriței, în parcul Buila – Vânturarița etc., fotografiind, privind, analizând, cercetând…
În vacanțele de vară, unchiul Geo obișnuia să își organizeze, din timp, întâlnirile cu cei mai mici locuitori ai comunei și chiar cu cei ce-și petreceau vara pe-acele meleaguri. Pentru aceasta, întâlnirile erau… tematice! Cu multe-multe surprize!!!...
Oare cu ce surprize îi va aștepta unchiul Geo, pe copii, în vara aceasta?
Luându-și rămas-bun de la părinți, cu îngăduința lor, tinerii noștri au plecat, nerăbdători, spre ținutul lor de vis: Costești. Și, deși plecați din locuri diferite, ei totuși s-au întâlnit, printr-o minune, în Autogara ”1 Mai” din liniștitul și vârstnicul oraș Râmnicu-Vâlcea. Clipa regăsirii a fost minunată, copiii bucurându-se sincer, cu tot sufletul, de această coincidență a petrecerii vacanței, în același interval de timp, în același loc. Repede și-au găsit teme de discuții, care mai de care mai atractive. Într-un târziu, pe măsură ce autobuzul ”Normandia” tot urca spre Dealul Costeștilor, Ioana, Matei, Georgiana, Marcu și Aurelian își începură propriile jurnale sau caiete de impresii. Impresii de călătorie. Se simțeau, deja, exploratori ai țiunuturilor vâlcene, deasupra cărora Creatorul lumii văzute și nevăzute picurase – poate din greșeală sau doar voit – ceva mai multă vrajă din Raiul cel mult dorit.
Glasul șoferului anunțând stațiile – ”Bărbătești!” ”Cine coboară la Bărbătești?” – îi trezi pe copii din dulcea lor visare. Atunci, cu atenție, începură, emoționați, să numere clipele ce-I mai despărțeau de intrarea pe tărâmul lor magic, ce le era, de-atâția ani, leagăn și visare: satul bunicilor lor. Costești.
Cu atenție admirau și peisajul ce li se deschidea înainte, ce-i cuprindea cu feeria lui… Observară, astfel (pentru a câta oară?!??), Muzeul Trovanților – un muzeu în aer liber, muzeu pe care de-abia așteptau să-l viziteze, întrucât aflaseră foarte multe despre trovanți și își doreau enorm să-i pipăie, să le vorbească, să-i fotografieze. Să le devină – de ce nu?!??? – prieteni.
Când zăriră și zâmbitorul hotel ”Evrica” sau strălucitoarea ”Casă Albă”, copiii noștri se apropiară, cu sufletele cât un purice, de coborâre, iar după ce salutară politicos șoferul și pe ceilalți călători, urându-le tradiționalul ”Drum bun, cu sănătate!” , își luară bagajele din cală și se-ndreptară spre băncuțele din stație, așteptându-și, fiecare, cuminți, bunicii. Dar…, iată: SURPRIZĂ!!!
UNCHIUL GEO ȘI POVESTEA PIETREI URIAȘE
Zi de vară, zi de iunie, zi în care copiii poartă cireșe la urechi, zi în care, după o muncă asiduă și susținută, se culeg roadele, concretizate în numeroase distincții, medalii, premii, mențiuni și diplome de merit.
Ioana, Matei, Georgiana, Marcu și Aurelian încheiaseră, cu brio, anul școlar: Ioana – olimpică națională la geografie, ocupantă a locului I, Matei – olimpic național la istorie, ocupantul unui binemeritat loc II, Georgiana – olimpică națională la disciplina limba și literatura română, ocupanta unui loc I, Marcu și Aurelian – olimpici internaționali la disciplina informatică, ocupanți ai locurilor II și III. Toți cu preocupări diverse, cu vârste diferite (Ioana și Matei aveau 14 ani, Georgiana – 12, Marcu – 11, Aurelian – 13 ani) și fără să provină din aceeași localitate. Astfel, Ioana trăia în București, Matei în Constanța, Georgiana în Pitești, Marcu în Sibiu și Aurelian în Brașov. Cu toate acestea, pe toți îi lega același lucru: bunicii lor își duceau existența în același loc binecuvântat de pe întinsul județului Vâlcea: Costești, situată în NE Olteniei, la poalele Munților Căpățânii, brăzdată de râurile paralele Bistrița și Costești, și impunându-se prin apele sale minerale iodate, prin cariera de de nisip și trovanții de diferite dimensiuni, unici în lume, formați în decurs de peste zece milioane de ani – aflată la S, în Dealul Costeștilor –. Cu aceștia (trovanții), se amenajase chiar un muzeu în aer liber: MUZEUL TROVANȚILOR.
Pe toți tinerii noștri îi caracteriza spiritul de aventură, plăcerea de a citi cât mai mult, de a fi informați, de a-și ferici părinții și bunicii; ei, toți, aveau o cunoștință comună, extrem de apropiată sufletului lor: unchiul Geo, bătrânul înțelept al comunei, intelectual cu specializări în domeniile arheologiei, geografiei, geofizicii, ecologiei… De unde numele…, ”unchiul Geo”… Așa îl numeau toți consătenii lui. Dar el nu se supăra! Din contră, era chiar foarte bucuros, pentru că avea… mulți nepoți, care îi cereau sfatul, părerea, o informație, iar cei mici îi ascultau cu nesaț poveștile.
Unchiul Geo? Un om nu foarte-foarte în vârstă, un bărbat cam la 60 – 60 și ceva de ani, fost cadru didactic în învățământul preuniversitar și universitar de stat, cercetător principal în domeniul geofizicii, cu numeroase studii și cărți de specialitate - și nu numai – publicate în țară și în străinătate, mai cu seamă în Franța – ”orașul luminilor”…
Cu părul nins complet de trecerea anilor, cu o mustăcioasă – la fel de albă, precum zăpada - și cu niște ochi vioi, de un albastru senin, nu prea înalt, mereu gata de drum, cu o desagă pe umăr sau cu ranița în spate, când nu îl vedeai pe câmp, la coasă ori la strânsul roadelor sau al plantelor medicinale, cu siguranță îl zăreai pe ulițele satului sau pe Stog, pe la Cheile Bistriței, în parcul Buila – Vânturarița etc., fotografiind, privind, analizând, cercetând…
În vacanțele de vară, unchiul Geo obișnuia să își organizeze, din timp, întâlnirile cu cei mai mici locuitori ai comunei și chiar cu cei ce-și petreceau vara pe-acele meleaguri. Pentru aceasta, întâlnirile erau… tematice! Cu multe-multe surprize!!!...
Oare cu ce surprize îi va aștepta unchiul Geo, pe copii, în vara aceasta?
Luându-și rămas-bun de la părinți, cu îngăduința lor, tinerii noștri au plecat, nerăbdători, spre ținutul lor de vis: Costești. Și, deși plecați din locuri diferite, ei totuși s-au întâlnit, printr-o minune, în Autogara ”1 Mai” din liniștitul și vârstnicul oraș Râmnicu-Vâlcea. Clipa regăsirii a fost minunată, copiii bucurându-se sincer, cu tot sufletul, de această coincidență a petrecerii vacanței, în același interval de timp, în același loc. Repede și-au găsit teme de discuții, care mai de care mai atractive. Într-un târziu, pe măsură ce autobuzul ”Normandia” tot urca spre Dealul Costeștilor, Ioana, Matei, Georgiana, Marcu și Aurelian își începură propriile jurnale sau caiete de impresii. Impresii de călătorie. Se simțeau, deja, exploratori ai țiunuturilor vâlcene, deasupra cărora Creatorul lumii văzute și nevăzute picurase – poate din greșeală sau doar voit – ceva mai multă vrajă din Raiul cel mult dorit.
Glasul șoferului anunțând stațiile – ”Bărbătești!” ”Cine coboară la Bărbătești?” – îi trezi pe copii din dulcea lor visare. Atunci, cu atenție, începură, emoționați, să numere clipele ce-I mai despărțeau de intrarea pe tărâmul lor magic, ce le era, de-atâția ani, leagăn și visare: satul bunicilor lor. Costești.
Cu atenție admirau și peisajul ce li se deschidea înainte, ce-i cuprindea cu feeria lui… Observară, astfel (pentru a câta oară?!??), Muzeul Trovanților – un muzeu în aer liber, muzeu pe care de-abia așteptau să-l viziteze, întrucât aflaseră foarte multe despre trovanți și își doreau enorm să-i pipăie, să le vorbească, să-i fotografieze. Să le devină – de ce nu?!??? – prieteni.
Când zăriră și zâmbitorul hotel ”Evrica” sau strălucitoarea ”Casă Albă”, copiii noștri se apropiară, cu sufletele cât un purice, de coborâre, iar după ce salutară politicos șoferul și pe ceilalți călători, urându-le tradiționalul ”Drum bun, cu sănătate!” , își luară bagajele din cală și se-ndreptară spre băncuțele din stație, așteptându-și, fiecare, cuminți, bunicii. Dar…, iată: SURPRIZĂ!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu