DAIANA
Daiana era o tânără romantică, căreia îi plăcea să scrie și să viseze,
la ea puterea de imaginație fiind la cote maxime. Dincolo de acestea, îi
plăcea să deseneze și să coloreze, hobbyuri care o calmau, îi redau
bucuria de a trăi, încrederea în frumos, în viață, în ea. Culorile erau
precum un curcubeu ce-mprăștia lumină pe chip, zâmbet.
Îi plăcea să realizeze icoane pe sticlă - rugăciunea sufletului ei.
Îi plăcea să citească. Cărți cu tematică diversă, din literatura română și universală, mai cu seamă din literatura franceză. Pentru ea, a citi și a vorbi în limba franceză era ca o sărbătoare rotundă, ca o zi plină de soare. Limba franceză îi era ca un cântec al inimii, ca o curgere melodioasă a unui râu de munte, ca un clipocit de apă, ca un vesel tril de ciocârlie. Din cauza aceasta ajunsese să studieze la Litere, specializarea Română - Franceză. Datorită acestui lucru, dar și a faptului că își dorea să devină un bun profesor, care să răspândească în jurul său lumină,, care să hrănească sufletele celor mici cu lumină, să le dăruiască învățăceilor săi din preaplinul cunoștințelor sale , acumulate în lungul șir al anilor de școală și de viață. Își dorea chiar să-i învețe pe elevii săi să-și anine dorințele și visurile în proprii versuri ritmate, în proze pline de viață și culoare. Aceasta, desigur, după ce chiar ea însăși descoperise plăcerea și bucuria de a scrie încă de când se afla pe băncile liceului, în clasa a XI-a. Își amintea, cu drag și cu emoție, cum, elevă a Liceului Industrial nr.6 din București fiind, îi plăcea să-și noteze câte o poezie la tablă, în pauze, spre a le înfrumuseța ziua și colegilor săi. Versurile, rândurile sale erau ca un balsam al sufletului.
Anii de școală ce au trecut ca-n zbor - uneori plin de spaime și tristeți, alteori aducând senin și străluciri de zâmbet, dar întotdeauna curajos, îndrăzneț, după cum zborul unui tânăr trebuie neapărat să fie -, ajungând la final, au fost strânși în clipe de amintiri cu dor.
Deși nu a avut prieteni la școală și la liceu, trăind mai mult retrasă, din cauza timidității sale excesive, s-a bucurat totuși de reușite, a luptat să nu-și facă părinții și sora de râs, pentru că (cel puțin în școala generală) a avut cam aceiași profesori pe care îi avusese și sora ei mai mare, Antonia.
Își amintea cu emoție de prima serbare din liceu... Era, pe atunci, elevă în clasa a IX-a B, la Liceul de filologie-istorie ”Zoia Kosmodemianskaia”, profil filologie-istorie, și scrisese, parafrazându-l pe George Topârceanu, o poezie - pe cât de ironică, pe atât de plină de umor - în care sublinia, în limita bunului simț, caracteristicile fiecărui profesor pe care-l avea la clasă. Poezia a fost ”gustată” de elevii instituției de învățământ, mai puțin însă de cadrele didactice. Care - totuși -, într-un final, s-au amuzat și dumnealor...
Școala, liceul îi oferea Daianei puținele clipe în care reușea să iasă din încleștarea timidității și atunci avea curaj să fie ea: să viseze, să spună lucrurilor pe nume - având însă grijă să nu rănească! -, să-și expună punctul de vedere, să-și argumenteze alegerile. Acasă nu putea... Din păcate, acasă lucrurile nu stăteau prea bine. Tatăl, David, maistru energetician fiind, desfășurându-și activitatea în Biroul Cazarmare al unei vestite unități militare, era foarte exigent, aspru, nu admitea comentarii la părerile pe care le avea, hotăra pentru toți, chiar dacă uneori mai greșea în alegerile făcute sau pe care urma să le facă. Însă niciodată nu recunoștea că a greșit și că ar fi putut acționa altfel decât gândise, putând pleca urechea și la opțiunile celor dimprejurul său. Mândria și orgoliul, când i se arăta că totuși a greșit și nu ar fi ajuns la un rezultat negativ dacă ar fi ținut cont și de ideile celorlalți, îl făceau cel mai adesea violent. Violent verbal și uneori chiar și fizic. Mândrie, orgoliu, gelozie. Duritate și exigență. Cu duritatea și exigența era de acord și Daiana, dar doar până într-un anumit punct. Însă el, tatăl său, nu avea limită. Din cauza aceasta, Daiana era timidă, speriată și retrasă, exact ca mama ei, Marta. Amândouă sensibile. Antonia, în schimb, era mai puternică, avea curaj, îi mai răspundea tatălui său.
Puțin mai plinuță față de colegii săi de aceeași vârstă, purtând și ochelari, în școala generală Daiana a primit, odată cu începerea primei clase a ciclului gimnazial, porecla ”Motoreta”. I se mai spunea, uneori, și ”Aragaz cu patru ochi”. Cea din urmă poreclă nu o deranja într-o așa mare măsură, ca prima. Când se auzea strigată de către colegii băieți din clasă ”Motoreta”, îi părea foarte rău și, pentru că era o fire căreia nu-i plăcea să-i apostrofeze pe alții, se retrăgea în carapacea singurătății și a tristeții, iar lacrimile începeau să-i izvorască din ochișorii mici, căpriu, rostogolindu-se la vale, , pe chipu-i înnegurat, în picuri mici, ca de cristal... Se simțea, în acele clipe, atât de singură..., părăsită de toți... Acum, la anii maturității, Daianei, gândindu-se la acest episod al vieții de școlar, îi înflorea mereu un zâmbet în colțul gurii. A pune porecle de către unii elevi colegilor lor era o etapă firească în viața copiilor aflați la vârsta școlarității gimnaziale. Acest lucru - atribuirea de porecle colegilor - dovedea o subtilă ironie a celor mici. Ei nu criticau dur, ci, cu umor acid, sancționau anumite tare ale celor din jur. Unii o făceau din pură răutate, însă sub această formă mai blândă a exprimării, alții - pentru a sancționa, pentru a atrage atenția asupra unui lucru negativ sau care nu mergea bine, nu se încadra în întregul existențial. Cu toate acestea, atunci plângea, se consuma în interiorul său, se simțea singură, părăsită, neînțeleasă. Neînțeleasă mai ales de cei mari: profesori și părinți. Pe aceștia, poreclele îi amuzau. Într-adevăr, părinții căutau să-i insufle ideea că precla se referea la faptul că, deși plinuță fiind, totuși colegii o apreciau pentru că putea să alerge, să joace volei. Apoi, o apreciau și pentru faptul că reținea cu ușurință definițiile, regulile, teoremele, încă din clasă, de la ora de predare. Profesorii, doamna dirigintă - nu prea dădeau importanță acestui lucru când, supărată, mergea să le spună motivul necazului său. Asta o durea cel mai tare: indiferența adulților direct implicați în asigurarea educației școlare vis-a-vis de acest aspect care traumatiza sufletele copiilor timizi, sensibili...
David avea o fire vulcanică, se aprindea ușor când nu-i convenea ceva, era convins că are dreptate tot timpul, iar când mai greșea și încerca cineva să-i arate ce-i greșit - se supăra foarte... Avea mândria de a avea el ultimul cuvânt, în toate...
Era bine făcut, potrivit de înalt, cu o alura atletică (făcuse, de altfel, sport, în tinerețea sa: ciclism) și ochii de culoarea ierbii ce da în pârg vara, a cerului senin și limpede ca o lacrimă, a înnorării timpurii: aveau nuanțe de verde-albastru-gri, care se schimbau în funcție de stările emoționale pe care le trăia... Avea părul de culoarea spicului de grâu, depozitat de ceva ani în hambare. Era impunător, cu un șarm al său, șarm care îl făcea plăcut vederii. De aceea, chiar și la anii senectuții, femeile întorceau capul după el.
Crescut într-o familie care nu și-a apărat, până la capăt, valorile tradiționale, spirituale, tocmai la vârsta tinerei adolescențe - perioada cea mai critică a copiilor, aflați la vârsta alegerilor de tot felul, a căutării modelellor de urmat în viață, a căutării răspunsurilor la întrebările existențiale -, s-a trezit educat, alături de fratele său mai mic cu opt ani decât el, numai de mamă, întrucât părinții aleseseră să divorțeze. Tatăl trăia alături de amanata sa, dar fără să se căsătorească cu aceasta, iar mama se sacrifica: muncea, muncea și iarăși muncea, continuându-și lucrul și acasă, până noaptea, târziu. Astfel a reușit să le asigure hrana cea de fiecare zi și banii pentru îmbrăcăminte și încălțăminte. De suflet, de sufletul său și al copiilor săi, nu mai avea timp. Doar atât cerea: ca drept răsplată pentru muncă, ei, copiii, să învețe. Însă nu-i ajuta, nu-i supraveghea. Doar cerea note bune. Atât.
Băieții, nefiind educați în spiritul bunătății, al blândeții și al smereniei, al iubirii ce dă sens vieții omului pe pământ, trăind într-un mediu aproape toxic, neputând fi supravegheați și sprijiniți sufletește în mod real, i-au creat mari greutăți mamei lor, Jana, nefiind îndeajuns de ascultători, aceasta datorându-se, probabil într-o mare măsură, și răzvrătirii adolescentine. Așa se face că mezinul familiei, George, împreună cu prietenii, într-una din după-amiezile petrecute singur acasă, a spart ușa șifonierului ce trona maiestuos în camera de zi, furând lucruri de valoare, cu dorința de a le vinde, spre a face rost de bani... Pentru distracție... Niciodată nu a reușit Jana să afle cine l-a împins pe George la o asemenea faptă, ori dacă a făcut-o sub presiunea anturajului sau dacă au făcut-o prietenii lui și cine anume erau aceștia... Lucrurile, din păcate, nu au mai putut fi recuperate. Nici mânerele șifonierului, suflate cu aur... Un șifonier pe cât de vechi, pe atât de valoros sentimental și nu numai, stârnind admirații, uimiri și invidii...
Fiind mai mic și având impresia că are voie să facă orice îi dorește inima, George pleca adeseori în parc, cu prietenii, unde închiriau bărci și vâsleau pe lac până când seara îmbrăca orașul cu haina-i purpurie, înstelată... Într-una din aceste... expediții, a căzut în apă și, neștiind să înoate, a rămas acolo până ce, într-un târziu amestecat cu teamă și mult rece, l-a ajutat totuși cineva să se salveze. Consecința? A răcit puternic la plămâni... Motiv pentru care a fost chiar scutit și de Armată.
Altădată, nepunând școala pe un loc mai înalt în ierarhia valorilor sale, a reușit să rămână corigent. Jana, cu inima zdrobită de supărare, s-a învoit cu un cadru didactic să-l mediteze și, astfel, pe tot parcursul vacanței de vară, George nu s-a putut bucura de plăcerile unei relaxări totale, căci a trebuit să învețe, să învețe și iarăși să învețe, până ce, după spusele sale, cunoștea manualul disciplinei respective pe de rost... A fost o vară de foc, pe care George nici acum, la vârsta înaintată ce o are, nu o poate uita.. După o vară de chin, și-a luat corigența, însă a rămas cu rușinea...
David era altfel, ca elev. Practicând ciclismul, a învățat să fie organizat și să învețe atât cât să nu fie dat afară de la club, și ceva un pic mai mult. Așa, nu s-a aflat niciodată sub amenințarea vreunei corigențe, dar nici nu s-a străduit îndeajuns de mult, astfel încât, pus în fața confruntării cu examenul de admitere în învățământul superior, la Facultatea de Drept a Universității din București, l-a ratat, fiind declarat respins. Jana și George nu erau acasă atunci, ci într-o tabără organizată de școala la care învăța cel mic. Dacă mama ar fi fost acasă, poate că șansele lui David de a fi admis la facultate ar fi crescut considerabil, așa...
Fire practică, materialistă, David s-a angajat imediat și, printr-un concurs favorabil de împrejurări, a ajuns să se angajeze în cadrul unei unități militare din subordinea Ministerului Forțelor Armate. O unitate militară de aviație.
Într-un final, David a întâlnit-o pe cea care urma să-i devină soție, pe Marta, în stațiunea Băile Govora. Marta își desfășura activitatea acolo, era asistentă medicală la Sanatoriul Ministerului Formțelor Armate. David își planificase ca în toamna aceea aurie, scăldată-n nuanțe arămii, roșiatice și de dorul după liniște, frumos și relaxare, să-și petreacă o parte a concediului de odihnă în frumoasa stațiune balneară de munte din județul Vâlcea - Băile Govora. Ajuns însă mult prea târziu pentru a putea fi preluat de la gară cu autobuzul unității militare sanitare, tânărul David a trebuit să parcurgă întreaga distanță pe jos. Ajuns într-un târziu la sanatoriu, cu osteneala lucindu-i pe chip, s-a adresat pe un ton răstit celei ce se ocupa și cu repartiția camerelor, dar si cu administrarea tratamentului recomandat de către medic, cerându-i socoteală pentru faptul că nu a fost așteptat la gară, spre a fi preluat și adus la hotelul stațiunii. Arătându-i-se că, de fapt, el este vinovatul, bărbatul s-a îndreptat spre camera sa, fără însă a-și cere ieratre, dar cu zâmbetul înflorindu-i în privire: ”fata era atât de gingașă! Și nu părea a se fi supărat prea tare pe el!” - așa gândea în sinea-i.
Îi plăcea să realizeze icoane pe sticlă - rugăciunea sufletului ei.
Îi plăcea să citească. Cărți cu tematică diversă, din literatura română și universală, mai cu seamă din literatura franceză. Pentru ea, a citi și a vorbi în limba franceză era ca o sărbătoare rotundă, ca o zi plină de soare. Limba franceză îi era ca un cântec al inimii, ca o curgere melodioasă a unui râu de munte, ca un clipocit de apă, ca un vesel tril de ciocârlie. Din cauza aceasta ajunsese să studieze la Litere, specializarea Română - Franceză. Datorită acestui lucru, dar și a faptului că își dorea să devină un bun profesor, care să răspândească în jurul său lumină,, care să hrănească sufletele celor mici cu lumină, să le dăruiască învățăceilor săi din preaplinul cunoștințelor sale , acumulate în lungul șir al anilor de școală și de viață. Își dorea chiar să-i învețe pe elevii săi să-și anine dorințele și visurile în proprii versuri ritmate, în proze pline de viață și culoare. Aceasta, desigur, după ce chiar ea însăși descoperise plăcerea și bucuria de a scrie încă de când se afla pe băncile liceului, în clasa a XI-a. Își amintea, cu drag și cu emoție, cum, elevă a Liceului Industrial nr.6 din București fiind, îi plăcea să-și noteze câte o poezie la tablă, în pauze, spre a le înfrumuseța ziua și colegilor săi. Versurile, rândurile sale erau ca un balsam al sufletului.
Anii de școală ce au trecut ca-n zbor - uneori plin de spaime și tristeți, alteori aducând senin și străluciri de zâmbet, dar întotdeauna curajos, îndrăzneț, după cum zborul unui tânăr trebuie neapărat să fie -, ajungând la final, au fost strânși în clipe de amintiri cu dor.
Deși nu a avut prieteni la școală și la liceu, trăind mai mult retrasă, din cauza timidității sale excesive, s-a bucurat totuși de reușite, a luptat să nu-și facă părinții și sora de râs, pentru că (cel puțin în școala generală) a avut cam aceiași profesori pe care îi avusese și sora ei mai mare, Antonia.
Își amintea cu emoție de prima serbare din liceu... Era, pe atunci, elevă în clasa a IX-a B, la Liceul de filologie-istorie ”Zoia Kosmodemianskaia”, profil filologie-istorie, și scrisese, parafrazându-l pe George Topârceanu, o poezie - pe cât de ironică, pe atât de plină de umor - în care sublinia, în limita bunului simț, caracteristicile fiecărui profesor pe care-l avea la clasă. Poezia a fost ”gustată” de elevii instituției de învățământ, mai puțin însă de cadrele didactice. Care - totuși -, într-un final, s-au amuzat și dumnealor...
Școala, liceul îi oferea Daianei puținele clipe în care reușea să iasă din încleștarea timidității și atunci avea curaj să fie ea: să viseze, să spună lucrurilor pe nume - având însă grijă să nu rănească! -, să-și expună punctul de vedere, să-și argumenteze alegerile. Acasă nu putea... Din păcate, acasă lucrurile nu stăteau prea bine. Tatăl, David, maistru energetician fiind, desfășurându-și activitatea în Biroul Cazarmare al unei vestite unități militare, era foarte exigent, aspru, nu admitea comentarii la părerile pe care le avea, hotăra pentru toți, chiar dacă uneori mai greșea în alegerile făcute sau pe care urma să le facă. Însă niciodată nu recunoștea că a greșit și că ar fi putut acționa altfel decât gândise, putând pleca urechea și la opțiunile celor dimprejurul său. Mândria și orgoliul, când i se arăta că totuși a greșit și nu ar fi ajuns la un rezultat negativ dacă ar fi ținut cont și de ideile celorlalți, îl făceau cel mai adesea violent. Violent verbal și uneori chiar și fizic. Mândrie, orgoliu, gelozie. Duritate și exigență. Cu duritatea și exigența era de acord și Daiana, dar doar până într-un anumit punct. Însă el, tatăl său, nu avea limită. Din cauza aceasta, Daiana era timidă, speriată și retrasă, exact ca mama ei, Marta. Amândouă sensibile. Antonia, în schimb, era mai puternică, avea curaj, îi mai răspundea tatălui său.
Puțin mai plinuță față de colegii săi de aceeași vârstă, purtând și ochelari, în școala generală Daiana a primit, odată cu începerea primei clase a ciclului gimnazial, porecla ”Motoreta”. I se mai spunea, uneori, și ”Aragaz cu patru ochi”. Cea din urmă poreclă nu o deranja într-o așa mare măsură, ca prima. Când se auzea strigată de către colegii băieți din clasă ”Motoreta”, îi părea foarte rău și, pentru că era o fire căreia nu-i plăcea să-i apostrofeze pe alții, se retrăgea în carapacea singurătății și a tristeții, iar lacrimile începeau să-i izvorască din ochișorii mici, căpriu, rostogolindu-se la vale, , pe chipu-i înnegurat, în picuri mici, ca de cristal... Se simțea, în acele clipe, atât de singură..., părăsită de toți... Acum, la anii maturității, Daianei, gândindu-se la acest episod al vieții de școlar, îi înflorea mereu un zâmbet în colțul gurii. A pune porecle de către unii elevi colegilor lor era o etapă firească în viața copiilor aflați la vârsta școlarității gimnaziale. Acest lucru - atribuirea de porecle colegilor - dovedea o subtilă ironie a celor mici. Ei nu criticau dur, ci, cu umor acid, sancționau anumite tare ale celor din jur. Unii o făceau din pură răutate, însă sub această formă mai blândă a exprimării, alții - pentru a sancționa, pentru a atrage atenția asupra unui lucru negativ sau care nu mergea bine, nu se încadra în întregul existențial. Cu toate acestea, atunci plângea, se consuma în interiorul său, se simțea singură, părăsită, neînțeleasă. Neînțeleasă mai ales de cei mari: profesori și părinți. Pe aceștia, poreclele îi amuzau. Într-adevăr, părinții căutau să-i insufle ideea că precla se referea la faptul că, deși plinuță fiind, totuși colegii o apreciau pentru că putea să alerge, să joace volei. Apoi, o apreciau și pentru faptul că reținea cu ușurință definițiile, regulile, teoremele, încă din clasă, de la ora de predare. Profesorii, doamna dirigintă - nu prea dădeau importanță acestui lucru când, supărată, mergea să le spună motivul necazului său. Asta o durea cel mai tare: indiferența adulților direct implicați în asigurarea educației școlare vis-a-vis de acest aspect care traumatiza sufletele copiilor timizi, sensibili...
David avea o fire vulcanică, se aprindea ușor când nu-i convenea ceva, era convins că are dreptate tot timpul, iar când mai greșea și încerca cineva să-i arate ce-i greșit - se supăra foarte... Avea mândria de a avea el ultimul cuvânt, în toate...
Era bine făcut, potrivit de înalt, cu o alura atletică (făcuse, de altfel, sport, în tinerețea sa: ciclism) și ochii de culoarea ierbii ce da în pârg vara, a cerului senin și limpede ca o lacrimă, a înnorării timpurii: aveau nuanțe de verde-albastru-gri, care se schimbau în funcție de stările emoționale pe care le trăia... Avea părul de culoarea spicului de grâu, depozitat de ceva ani în hambare. Era impunător, cu un șarm al său, șarm care îl făcea plăcut vederii. De aceea, chiar și la anii senectuții, femeile întorceau capul după el.
Crescut într-o familie care nu și-a apărat, până la capăt, valorile tradiționale, spirituale, tocmai la vârsta tinerei adolescențe - perioada cea mai critică a copiilor, aflați la vârsta alegerilor de tot felul, a căutării modelellor de urmat în viață, a căutării răspunsurilor la întrebările existențiale -, s-a trezit educat, alături de fratele său mai mic cu opt ani decât el, numai de mamă, întrucât părinții aleseseră să divorțeze. Tatăl trăia alături de amanata sa, dar fără să se căsătorească cu aceasta, iar mama se sacrifica: muncea, muncea și iarăși muncea, continuându-și lucrul și acasă, până noaptea, târziu. Astfel a reușit să le asigure hrana cea de fiecare zi și banii pentru îmbrăcăminte și încălțăminte. De suflet, de sufletul său și al copiilor săi, nu mai avea timp. Doar atât cerea: ca drept răsplată pentru muncă, ei, copiii, să învețe. Însă nu-i ajuta, nu-i supraveghea. Doar cerea note bune. Atât.
Băieții, nefiind educați în spiritul bunătății, al blândeții și al smereniei, al iubirii ce dă sens vieții omului pe pământ, trăind într-un mediu aproape toxic, neputând fi supravegheați și sprijiniți sufletește în mod real, i-au creat mari greutăți mamei lor, Jana, nefiind îndeajuns de ascultători, aceasta datorându-se, probabil într-o mare măsură, și răzvrătirii adolescentine. Așa se face că mezinul familiei, George, împreună cu prietenii, într-una din după-amiezile petrecute singur acasă, a spart ușa șifonierului ce trona maiestuos în camera de zi, furând lucruri de valoare, cu dorința de a le vinde, spre a face rost de bani... Pentru distracție... Niciodată nu a reușit Jana să afle cine l-a împins pe George la o asemenea faptă, ori dacă a făcut-o sub presiunea anturajului sau dacă au făcut-o prietenii lui și cine anume erau aceștia... Lucrurile, din păcate, nu au mai putut fi recuperate. Nici mânerele șifonierului, suflate cu aur... Un șifonier pe cât de vechi, pe atât de valoros sentimental și nu numai, stârnind admirații, uimiri și invidii...
Fiind mai mic și având impresia că are voie să facă orice îi dorește inima, George pleca adeseori în parc, cu prietenii, unde închiriau bărci și vâsleau pe lac până când seara îmbrăca orașul cu haina-i purpurie, înstelată... Într-una din aceste... expediții, a căzut în apă și, neștiind să înoate, a rămas acolo până ce, într-un târziu amestecat cu teamă și mult rece, l-a ajutat totuși cineva să se salveze. Consecința? A răcit puternic la plămâni... Motiv pentru care a fost chiar scutit și de Armată.
Altădată, nepunând școala pe un loc mai înalt în ierarhia valorilor sale, a reușit să rămână corigent. Jana, cu inima zdrobită de supărare, s-a învoit cu un cadru didactic să-l mediteze și, astfel, pe tot parcursul vacanței de vară, George nu s-a putut bucura de plăcerile unei relaxări totale, căci a trebuit să învețe, să învețe și iarăși să învețe, până ce, după spusele sale, cunoștea manualul disciplinei respective pe de rost... A fost o vară de foc, pe care George nici acum, la vârsta înaintată ce o are, nu o poate uita.. După o vară de chin, și-a luat corigența, însă a rămas cu rușinea...
David era altfel, ca elev. Practicând ciclismul, a învățat să fie organizat și să învețe atât cât să nu fie dat afară de la club, și ceva un pic mai mult. Așa, nu s-a aflat niciodată sub amenințarea vreunei corigențe, dar nici nu s-a străduit îndeajuns de mult, astfel încât, pus în fața confruntării cu examenul de admitere în învățământul superior, la Facultatea de Drept a Universității din București, l-a ratat, fiind declarat respins. Jana și George nu erau acasă atunci, ci într-o tabără organizată de școala la care învăța cel mic. Dacă mama ar fi fost acasă, poate că șansele lui David de a fi admis la facultate ar fi crescut considerabil, așa...
Fire practică, materialistă, David s-a angajat imediat și, printr-un concurs favorabil de împrejurări, a ajuns să se angajeze în cadrul unei unități militare din subordinea Ministerului Forțelor Armate. O unitate militară de aviație.
Într-un final, David a întâlnit-o pe cea care urma să-i devină soție, pe Marta, în stațiunea Băile Govora. Marta își desfășura activitatea acolo, era asistentă medicală la Sanatoriul Ministerului Formțelor Armate. David își planificase ca în toamna aceea aurie, scăldată-n nuanțe arămii, roșiatice și de dorul după liniște, frumos și relaxare, să-și petreacă o parte a concediului de odihnă în frumoasa stațiune balneară de munte din județul Vâlcea - Băile Govora. Ajuns însă mult prea târziu pentru a putea fi preluat de la gară cu autobuzul unității militare sanitare, tânărul David a trebuit să parcurgă întreaga distanță pe jos. Ajuns într-un târziu la sanatoriu, cu osteneala lucindu-i pe chip, s-a adresat pe un ton răstit celei ce se ocupa și cu repartiția camerelor, dar si cu administrarea tratamentului recomandat de către medic, cerându-i socoteală pentru faptul că nu a fost așteptat la gară, spre a fi preluat și adus la hotelul stațiunii. Arătându-i-se că, de fapt, el este vinovatul, bărbatul s-a îndreptat spre camera sa, fără însă a-și cere ieratre, dar cu zâmbetul înflorindu-i în privire: ”fata era atât de gingașă! Și nu părea a se fi supărat prea tare pe el!” - așa gândea în sinea-i.
- VA URMA -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu