Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

marți, 16 iunie 2015

LUCRARE DE DISERTAŢIE, SESIUNEA IUNIE 2015

(Mulţumesc pentru ajutor - imprimare, copertare, legalizare acte necesare, fotografii tip 3/4 pentru diplomă - domnului Călin Iovan, Preacucernicului Părinte Iordăchescu Ionuţ-Viorel şi Protoieriei sectorului 3 Capitală!)

- fişa de înscriere la examen:

- declaraţie de onestitate:




- coperta 1:



- pagina de titlu:



- introducere:



I.                  INRODUCERE


MOTO: „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei,
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
………………………………………
Aici se vindecă setea de mântuire
………………………………………
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte”.
(LUCIAN Blaga – „Sufletul satului”)

       …Pornind pe cărările aducerii-aminte, alintată de doruri, de cântecul privighetorii şi al cucului în prag de dulce şi binecuvântată primăvară, iată-mă ajunsă, în cele din urmă, în faţa MARII PORŢI FERECATE A LUMII VÂLCENE, singura CALE DE ACCES SPRE SUFLETUL LOCUITORILOR COMUNEI COSTEŞTI, cu tradiţiile, cu obiceiurile şi cu frumuseţile lor, pe care scrie, cu litere de aur, „LA CURŢILE DORULUI”…
       M-am oprit în faţa PORŢII… Oare unde aş putea găsi cheia acesteia? Caut cu privirea în jurul meu… Iată, dar, acolo, jos, un bileţel! Oare ce scrie-n el? Iau bileţelul, degrab’, şi-l citesc: PENTRU A PUTEA PĂTRUNDE AICI, TREBUIE SĂ GĂSEŞTI ŞI SĂ ROSTEŞTI TREI FORMULE MAGICE!...
       Care are putea fi acestea? Şi de ce neapărat trei? Ah, da! Uşa are trei mari lacăte, de argint!... Îmi doresc atât de mult să mă identific, măcar pentru o clipă, cu sufletul locuitorilor din Costeşti, încât voi face tot posibilul să găsesc chei potrivite pentru a deschide lacătele!
       Şi ca într-un basm, ca-n basmele copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în cartea din casa bunicilor mei, ISTOCESCU T. NICOLAE şi TUDORIŢA din judeţul Vâlcea, comuna Costeşti, satul Văratici, cătunul Mlăci, basm cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, bams cu formule consacrate, iniţiale (de deschidere), mediane şi finale, precum „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”, „Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este”, „Şi-ncălecai pe-o şea şi spusei povestea aşa”, pornesc în căutarea lor, frenetic, cu mult entuziasm. Şi caut…, şi caut… Prima formulă n-ar putea fi…
          …Am bătut
          la porţile muntelui
          şi ele mi s-au deschis,
          lăsându-mă
          să-i descopăr
          minunile…

          Am bătut
          la inima muntelui
          şi ea mi s-a deschis,
          lăsându-mă
          să te descopăr –

          Lumină şi Vis…

          Am bătut
          apoi,
          la inima ta
          şi ea mi s-a deschis,
          lăsându-mă
          să plutesc
          între REALITATE ŞI VIS… ?!?...
       Am spus aceste versuri şi iată că cercul de aur al primului lacăt a pocnit, lăsându-l să se deschidă în mâna mea de tânără adolescentă, cu doruri şi vise nerostite încă…
       Plecând, mai departe, în deschifrarea misterului, m-am gândit că a doua formulă s-ar putea să fie…, s-ar putea să fie… Da! Chiar LEGENDA COMUNEI COSTEŞTI!
       Se spune că, demult, pe locurile unde este aşezată astăzi Comuna, erau trei ciobani. Ei veniseră de la câmpie la munte, de teama duşmanilor. Numele lor erau: Costea, Bărbat şi Dobre. După moartea tatălui lor, ei îşi împart moşia, astfel: Costea rămâne pe aceste meleaguri şi întemeiază comuna Costeşti, Bărbat trece peste deal şi formează comuna Bărbăteşti, iar Dobre – comuna Dobriceni, toate spre est, înspre oraşul Râmnicu-Vâlcea[1].
       Sau spusă în altă variantă:
          Legenda Costeştiului sună aşa:
          Trei fraţi fost-au aievea, cândva,
          Costea, Bărbat şi Dobre numele lor erau,
          Ţinuturi noi şi mândre-ntemeiau.

          La poale de munte,
          Cu vii, păduri şi lanuri multe,
          Cu ape repezi, de cristal,
          Tămăduitoare şi pline de har.

          În timpul ce-a trecut,
          Barbu Craioveanu-a vrut
          Multă mântuirea pentru-acest ţinut.

          Rugându-se neîncetat,
          Slavă Preasfintei Treimi a ridicat.

          Domnul pe el bine l-a cuvânatat
          Să aducă-n sat
          Sfinte moaşte de cinstire,
          La a sa zidire,
          Falnica-i Mănăstire –

          Bistriţa – cea renumită,
          Bistriţa – multcăutată,
          Bistriţa – Cetate-Olteană,
          Bistriţa cea vâlceană.

          Povestea-n continuare spune-aşa:
          Grigorie Sfântul şi el dorea
          Bună cumpărarea sa.

          Astfel uşor el s-a lăsat
          Pe talerul cântarului –
          Bucurie Banului.

          Din Decapolia fu adus,
          Spre închinare a fost pus,
          Grabnic ajutător el s-a aflat,
          Vindecător preaminunat.

          În suflete, speranţă, tuturor a dat,
          Lumină – ochiului cel întinat.
       Iată că şi cel de-al doilea lacăt şi-a scuturat cu putere hainele-i de aur ce-l împresurau şi, pocnind ca dintr-un bici fermecat, s-a deschis în faţa mea…
       A mai rămas un lacăt!... Acum, nu trebuie să greşesc, absolut deloc! Dacă nu o nimeresc, dacă dau greş… Totuşi… Să încerc! N-ar putea fi formula aceea magică, din Anton Pann?! Ei, da…, poate! Hai să-ncerc:
          „Şcoala face pe-omul om
          Ş-altoiul pe pomul pom”.
       De ce m-am gândit la această formulă-proverb? În primul rând, pentru că în comuna Costeşti există o adevărată tradiţie a învăţământului, preocuparea pentru ştiinţă venind de departe, din timpuri străvechi. Prima formă de învăţământ pe teritoriul comunei Costeşti a funcţionat pe lângă Mănăstirea Bistriţa-Olteană, ctitoria Craioveştilor (de la sfârşitul secolului al XV-lea). Aceasta a fost o şcoală slavonă, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a devenit slavo-română, iar mai târziu – românească.
       Prin anul 1835, şcoala de la Mănăstirea Bistriţa-Olteană s-a aflat pe lângă Schitul „Păpuşa”, în ocolul satului Pietreni, cu un număr de 15 elevi intraţi şi 6 ieşiţi.
       La fel, gândul mă duce la puterea locuitorilor costeşteni, la demnitatea lor şi mândria de a aparţin acestor meleaguri…
          Scăpând de urmăritorii turci,
          Domnitoru-a ridicat atunci
          Mândră Mănăstire,
          Loc de primenire
          Şi de mântuire.

          Brâncoveanu Constantin,
          Cel cu inimă de martir,
          Daruri din destul a dat,
          Cu suflet ales, curat.

         
          Renovată de Ştirbei,
          Dăinuie tăcut în munte.

          Curcubeu frumos şi punte
          Ea din veac s-a arătat
          Credinciosului adevărat,
          Ridicându-l spre Înalt.

          De Arhangheli ocrotită,
          Arnota este numită.

          Arnota e binecuvântată,
          Tăria lui Matei s-arată,
          Tărie în credinţă,
          Luptă, dor şi biruinţă.

          „Cuib de vulturi” legendar,
          „Stup de-albine”, şi nectar –

          Asta-i Arnota de-acum,
          Rugăciune, muncă, spor şi har,

          Asta-i Arnota de-acum,
          Maici, surori, cu bucurie-apar,

          Slavoslovind neîncetat
          Pe-al nostru Mare Împărat.
       Ce norocoasă am fost! După ce lacătele şi-au scuturat hainele, pocnind ca din bici, poarta s-a deschis şi am fost lăsată să intru într-o lume de basm, cu şcoli împărăteşti, cu obiceiuri şi tradiţii minunate, cu frumoase costume care îi fac pe purtătorii lor să semene cu prinţii şi prinţesele din poveşti; din loc în loc, ca nişte bijuterii imense, proiectate pe cerul senin, zăresc sfintele lăcaşuri din basmul copilăriei mele dragi…
       Ridică-te şi vino după mine, cititorule, să cunoaştem şi să admirăm împreună măcar câteva dintre aceste inestimabile comori din lada de zestre spirituală a locului!
       Lectura textelor de specialitate, unde am putut constata similitudini sau apropieri faţă de pictura şi arhitectura lăcaşurilor de cult ce fac obiectul acestei cercetări, prezentate în stil monografic, m-a îndemnat şi ele să elaborez prezenta lucrare.
       Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte cele mai importante trăsături caracteristice ale câtorva lăcaşuri de cult, descoperite de-a lungul anilor. Ea se compune din patru mari părţi. În prima parte, se prezintă încadrarea în zona geografică a acestui ţinut vâlcean, în partea a doua este prezentată biserica parohială Pietreni I „Secături”, în partea a treia este prezentată biserica „Grămeşti”, iar în ultima parte este prezentată biserica parohială Costeşti. Fiecare dintre cele patru mari părţi are, la rândul său, numeroase subîmpărţiri, care refac, pas cu pas, istoria acestor monumente de arhitectură bisericească. Lucrarea se încheie, firesc, cu câteva concluzii şi cu o bibliografie selectivă.
       Metoda folosită în cercetare va fi cea diacronică, studiul prezentând evoluţia arhitecturii şi picturii lăcașurilor de cult, de la apariția lor, până în prezent.


[1] Legenda comunei Costeşti, în revista „Lumina Slovelor”, a Şcolii Gimnaziale „Ferigile”, anul I, 1973, nr.1, p.21

- concluzii:
VII. CONCLUZII

       Lucrarea mea de disertaţie, cu titlul OLTENIA DE SUB MUNTE. ANSAMBLURI  ICONOGRAFICE ŞI ARHITECTURALE DIN COSTEŞTI, JUDEŢUL VÂLCEA, redactată ca pentru o carte ce îşi aşteaptă sponsorul spre a fi publicată, îmbină stilul beletristic cu cel ştiinţific şi jurnalistic, descoperind cititorului nu numai adevăratele bijuterii de arhitectură bisericească şi iconografie bizantină, ci şi atmosfera de pace a acestui ţinut vâlcean, unde fiecare loc, fiecare om îşi are povestea sa, devenind, peste ani, legendă; poveste ce vine din vechime şi merge, de mână cu prezentul, în viitor.
       Lucrarea prezintă, dintr-un alt punct de vedere, evoluţia arhitecturii bisericeşti şi a inconografiei bizantine într-un ţinut mai puţin cercetat şi pus în valoare de către specialiştii din domeniu, din perioada medievală până în contemporaneitate (respectiv secolele al XVII-lea – al XX-lea), perioadă marcată de mari confruntări şi transformări politice, economice şi sociale, atât pe plan naţional, cât şi internaţional (Războiul din 1877, luptele cu turcii de la nordul Dunării, Primul Război Mondial, criza economică din 1929 până la al Doilea Război Mondial). Astfel, se constată că lăcașurile de cult au fost ridicate în mai multe etape, datorită condițiilor vitrege de dinaintea și de după Primul Război Mondial, când constructorii își procurau cu greu materialele, unii dintre ei fiind chiar chemaţi la arme.
       Lucrarea, elaborată cu pasiune, a presupus un efort de documentare deosebit, arătând o lectură atentă a bibliografiei consacrate arhitecturii şi picturii bisericeşti, prin care am încercat, totodată, să pun în lumină valoarea eshatologică a icoanei, marcată de reprezentarea concretă a chipului personal din ea[1], icoană ce se dezvăluie precum o teologhisire plastică, ca o sinteză doctrinară şi ca o formă de conservare a Revelaţiei.
       Icoana este importantă, pentru că ea se prezintă ca o „Scriptură în culori”. Din Sfânta Scriptură aflăm despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu care a venit în lume să ne mântuiască, din icoană – la fel. Apoi, vedem cum, aflându-ne în faţa icoanelor, prin intermediul lor, ne rugăm lui Dumnezeu şi Sfinţilor, întrucât ele predispun la dialog cu Divinitatea[2] şi răspund unei anumite nevoi de concret a omului, aflându-ne în permanentă comuniune cu Dumnezeu, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria şi cu toţi Sfinţii.
       Prezenţa omului în biserică este importantă, întrucât numai în comuniune cu  Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu toţi Sfinţii, alături de ceilalţi credincioşi, ne putem mântui, prin rugăciune și fapte bune. Căci ea, singură, având formă de corabie, reprezintă corabia mântuirii, care-i duce, sigur şi drept, pe oameni, spre Împărăţia lui Dumnezeu.
       Participând la slujbele rânduite de biserică, în special la Sfânta Liturghie – ne spune P.C. Pr. Andrei Turea[3] -, luăm parte la cea mai mare minune care se poate înfăptui, şi anume la transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin harul Duhului Sfânt, Care Se pogoară peste darurile ce sunt aduse pe Sfânta Masă.
       Omul are nevoie de hrană duhovnicească, iar această hrană nu este alta decât Trupul şi Sângele Mântuitorului, primită la Euharistie. Pentru a o primi, creştinul trebuie să-şi îmbunătăţească starea sufletească, printr-o relaţie vie cu Dumnezeu, indiferent de timp şi spaţiu, să menţină comuniunea cu Cel Ce Se jertfeşte pentru iertarea păcatelor lui.
       Trăind în Hristos şi prin Hristos, avându-L pe Dumnezeu cu ei, străduindu-se în lucrarea cea spre mântuire a sufletelor lor, fiecare membru al Bisericii este o rotiţă ce înalţă întreg edificiul pe Muntele Taborului, cu privirea aţintită către Împărăţia cea veşnică, cerească.
       În contextul actual, datorită profundelor transformări socio-culturale pe care le traversează omenirea toată, consider că este imperios necesară o intensificare a lucrării pastoral-misionare a Bisericii noastre Ortodoxe în vederea conştientizării, de către fiecare creştin, a importanţei prezenţei sale în biserică, prin credinţă, nădejde şi dragoste, prin fapte bune şi jertfire de sine dând mărturie despre iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru lume, ca şi despre datoria lumii de a fi iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.
       Biserica pe pământ este și trebuie să rămână centrul vieții duhovnicești, un focar de sfințenie și de înțelepciune, de pace și adevărată libertate, dăruite de Dumnezeu-Tatăl în Iisus Hristos - Fiul Său Cel Preaiubit,  prin Duhul Sfânt.
 
- referat coordonator ştiinţific - pagina 1:
- referat coordonator ştiinţific - pagina 2:
- certificat de botez - copie legalizată:
- fotografia pentru diploma de disertaţie:
(Ia mi-a procurat-o tanti Vetuţa, de la Leana lu' Vasilica, în 2011, când am fost la Concursul de Toacă de la Măldăreşti, din 9 septembrie, unde am obţinute Diploma de Excelenţă... Dumnezeu să le ierte şi să le aşeze sufletele în Rai, cu Sfinţii şi Drepţii!)


Niciun comentariu: