UN SUFLET DRAG, UN ÎNGER PE PĂMÂNT:
ANA PREDOIU-IOVAN
A fost, în lungul șir al anilor și-al
celor ce împrăștiau mireasma bucuriilor harice în suflet, ANA. Ana
Predoiu-Iovan. Pe Ana am întâlnit-o – o, minune! – pe site-ul de socializare
cel mai cunoscut la noi în țară: FACEBOOK. A fost, mai întâi, o întâlnire a
sufletelor noastre. O întâlnire care, deși virtuală, ne-a unit puternic, noi devenind,
în scurt timp, ”suflete-pereche”. Mai apoi, am cunoscut-o în… realitate: deși firavă, extrem de ambițioasă; deși blândă,
impresionant de energică. O energie pe care o transmitea și celor din jur. Când
o vedeai, știai că totul se poate, dacă vrei, dacă-ți dorești cu ardoare și
lupți, cu toată ființa, pentru un ideal, pentru ceva sau cineva.
S-a născut acolo unde legenda își dă
mâna cu Îngerii și Sfinții, unde îți poți regăsi etern liniștea, pacea
sufletească, unde îți poți ”reîncărca bateriile” și a o lua mai departe:
Costești. Comuna Costești, a județului Vâlcea.
Situată în NE Olteniei, la poalele
Munților Căpățânii, brăzdată de râurile paralele Bistrița și Costești, comuna
se impune prin apele sale minerale, iodate, prin cariera de nisip și trovanții
de diferite dimensiuni, unici în lume, formați în decurs de peste zece milioane
de ani – aflată la S, în Dealul Costeștilor –. Cu aceștia (trovanții), s-a
amenajat un muzeu în aer liber: MUZEUL TROVANȚILOR.
AICI, fiecare loc, fiecare om își are povestea sa, devenind,
peste ani, legendă; poveste ce vine din vechime și merge, de mână cu prezentul,
în viitor. AICI, totul pare un basm,
devenit realitate: cu şcoli
împărăteşti, cu obiceiuri şi tradiţii minunate, cu frumoase costume populare, care
îi fac pe purtătorii lor să semene cu prinţi şi prinţese… O legendă va deveni
sau este chiar ANA PREDOIU-IOVAN…
…”Poate vom mai
fi
Și după ce
vom muri...
Vom fi
flori în pomi
Sau lumină
în sori...
Vom fi
vânt pe pământ
Sau
flăcări arzând…
Sigur vom
mai fi
Pe pământ iar
COPII...
Și în
tot ce este frumos
Noi
vom mai fi de folos...
În
apele curgătoare,
În
stele, lună sau soare...
Poate
vom fi lumină în noapte,
Călăuze
spre galaxii depărtate,
Sau
poate vom veni iar pe pământ
Din pântecul
mamei cel sfânt”.
(Ștefan Rachieru)
LEGENDA COSTEȘTIULUI
Legenda
Costeștiului sună așa:
Trei frați
fost-au aievea, cândva -
Costea,
Bărbat și Dobre numele lor erau,
Ținuturi noi și mândre-ntemeiau,
La
poale de munte,
Cu
vii, păduri și lanuri multe,
Cu ape
repezi, de cristal,
Tămăduitoare
și pline de har.
În
timpul ce-a trecut,
Barbu
Craioveanu-a vrut
Multă
mântuire pentru-acest ținut.
Rugându-se
neîncetat,
Slavă
Preasfintei Treimi a ridicat.
Domnul
pe el bine l-a cuvântat
Să
aducă-n sat
Sfinte
moaște de cinstire,
La a
sa zidire,
Falnica-i
Mănăstire -
Bistrița
- cea renumită,
Bistrița
- multcăutată,
Bistrița
- Cetate-Olteană,
Bistrița
cea vâlceană.
Povestea-n
continuare spune-așa:
Grigorie
Sfântul și el dorea
Bună
cumpărarea sa.
Astfel ușor el s-a lăsat
Pe talerul cântarului -
Bucurie
Banului.
Din
Decapolia fu adus,
Spre
închinare a fost pus,
Grabnic
ajutător el s-a aflat,
Vindecător
preaminunat.
În
suflete, speranță, tuturor a dat,
Lumină
- ochiului cel întinat.
Vedea bunătatea în fiecare din noi, ea
însăși fiind plină de o imensă bunătate. Iubea tot ce o înconjura: viața cu
frumusețile-i nepieritoare, tradiționalul și firescul, utilul și bunul. Iubea
tot! Inima sa era plină de iubire! Iubire ce o împărțea, fără tăgadă,
necondiționat, oricui. Era plină de iubire, iubire ce-o înnobila oricând. Iubirea
ei e inconfundabilă și de neegalat… Ea însăși o lecție de iubire.
Dăruia, oricui, bunătate din bunătatea
sufletului său. Era un prieten adevărat, desăvârșit, încurajând, admirând,
sprijinind. Când îți întindea o mână, puteai fi sigur că este mâna acelui
prieten pe care te poți baza, acel prieten special, la care nu puteai renunța
nicicând. Ne purta pe toți în sufletul său senin, pe toți, fără niciun fel de
regret.
Ce erau prietenii pentru ea? Erau acei
oameni pe care nu-i poți uita, în veci! Nici noi nu te vom putea uita, suflet
bun!
Iubea enorm de mult copiii, care o
considerau o adevărată MAMĂ a sufletelor lor chinuite, părăsite. Îi plăcea să
le aducă mângâieri și zâmbete pe chip, îi purta în gând chiar și pe patul de
spital… Se străduia să le dăruiască
întotdeauna copiilor câte o amintire frumoasă, să le aducă surâsul pe chip, pe
unii chiar reușise să îi promoveze, fiind tare mândră de ei.
TAINICUL TAINIC CUVÂNT
Tainic,
sufletul
se-nalță către Ceruri,
tinzându-și
aripile-n zbor lin
spre
Infinit, spre-nalt, sublim...
Tainic,
sufletu-și
flutură-n vânt
dorirea,
preamărirea,
multiubirea
Fiului-Cuvânt,
a Duhului cel Sfânt...
Tainic,
sufletul
visează,
lăcrimează
și
iubește,
înflorește
-n
dragostea Unuia Născut...
Tainic,
sufletul
tânjește
la
clipa de patimi dezrobirii,
de
păcate curățirii,
de
neprihănit,
senin
și
diafan
LEGĂMÂNT...
Când
vom fi ascultat și ne vom fi împropriat Tainicul tainic Cuvânt, atunci fi-va-ne
urcușul către Împărăția Cerurilor un adânc de binecuvântări, în revărsări de
har peste har, de la Izvorul celui de Viață dătător!
…A trăit în lumină, răspândid, în juru-i, lumină.
A fost un prieten adevărat, pentru toată
lumea! Când lega prietenii, o făcea pentru veșnicie; erau prietenii trainice,
frumoase, care-ți odihneau sufletul. Și pentru mine a fost la fel!
DORINȚĂ…
Cu brațe părintești să mă cuprinzi
Și-n
triste dimineți să-mi vinzi
Iluzii,
povestiri, povești,
În
joacă să-mi trimiți doar bune vești...
Cu
brațe părintești să m-ocrotești
Și-n
ceas de sear-adâncă, mohorâtă,
Să-mi
fii aproape, stea și lună,
Să mă
răsfeți, să îmi zâmbești...
Cu
brațe părintești să mă iubești
Și-n
clipe de nesigur pas ori răzvrătire
Să îmi
redai adevăratul drum – clipire,
Să nu
mă uiți, să îmi zâmbești...
Cu
brațe tari și părintești
Să mă
primești, să mă hrănești
Și-n
clipe de tristeți răvășitoare
Să mă
înalți pe-o rază albă, rază-soare...
A
existat frumos, punând suflet în tot ce făcea, ajutându-și semenii ba cu câte o
vorbă bună, cu un sfat, o încurajare, ori chiar financiar, le dăruia, tuturor,
fără discriminare, din preaplinul sufletului său, se dăruia pe sine, până la
jertfelnicie. A trăit pentru noi, prin noi, nu pentru sine. Deși știa că o
boală necruțătoare îi macină trupul firav, nu a vrut să supere pe nimeni cu
problemele sale mult prea grave, ci a mers înainte, nerenunțând la proiectele
sale, la planurile de viitor. Așa a pus bazele Muzeului Asociației ”Autentic
Românesc”, a cărei președintă era, un muzeu al tradițiilor și meșteșugurilor
populare specifice zonei Costești-Horezu, așa a sprijinit apariția CD-ului cu
înregistrarea dansurilor populare ale Ansamblului ”Floricica” din Costeștii
Vâlcii, ansamblul său de suflet
Era mândră nu de ea, ci de cei din jurul
său, de realizările acestora, de victoriile lor, concretizate în vreun Premiu
primit, într-o expoziție cu sau fără vânzare, într-o lansare de carte. Primise
multe Premii și distincții chiar ea, dar nu se lăuda cu ele, nu-i plăcea să se
laude!... O lecție de smerenie… De seninătate și smerenie...
Avea privirea blândă și calmă, ochii
mari, căprui, surâzători, iar zâmbetul…, zâmbetul îi încununa mereu chipu-i
gingaș, ca semn al biruinței, căci reușea în tot ce întreprindea. Doar lupta cu
VIAȚA a fost prea dură pentru ea, deși o respecta: "Binecuvântată fie această
zi, fie ca eu să o fac specială în vreun fel. Binecuvântată fie viața mea, fie
ca eu să o tratez cu dragoste și grijă (…) Binecuvântată fie natura, fie ca eu
să îi observ frumusețea și minunățiile. Binecuvântat fie Adevărul, fie ca el să-mi
fie mereu cel mai bun prieten" (Charlotte
Davis Kasl).
Știa să se bucure de orice, pentru orice
lucru, oricât de mic sau neînsemnat ar fi fost el. Numai ea știa valoarea
tuturor lucrurilor, numai ea știa să aprecieze și să se bucure de tot ce era
împrejurul său, de la firul de iarbă la ceramica de Horezu sau țesăturile
oltenești, costumele populare, picturile și adevăratele opere de artă realizate
de cunoscuții săi ori de străini.
Era conștientă și ne învăța și pe noi că
”multe lucruri minunate există, dar nimic nu-i mai minunat decât omul” (Sofocle), îndemnându-ne, totodată, să
facem ceva, ”oricât de neînsemnat, pentru ca oamenii din jur să devină mai
fericiți, mai puternici, mai încrezători și mai buni”, căci aceasta – spunea ea
– ”este cea mai mare ambiție, cea mai înălțătoare speranță, ce poate însufleți
o ființă umană”. Sau că ”toate vin din înțelepciune și bunătate”.
Era motorul tuturor lucrurilor, acel
ceva care punea în mișcare orice lucru bine făcut. Așa a fost și cu Sărbătoarea
Recoltei, din 12 octombrie 2013. Întrucât – după cum afirma chiar ea, cândva –
”proiectele frumoase întotdeauna se realizează. Curaj să avem! Curaj!”. Conștientă
că salvarea zonei stă în agricultură și în turismul rural, a reușit să adune atunci
o mână de oameni pricepuți, gospodari, care i-au înțeles mesajul și au purces
la etalarea roadelor pământului lor, precum și a altor multor bunătăți, când
Toamna, cea de-a patra fiică a mărețului An, cu poala-i lungă-i rochii, vrăjea,
înmiresmând natura cu aromele dulceților și ale compoturilor, ale salatelor și
zacuscăi cu bujori în obrăjori…
Gavanoasele cu dulcețuri sau gemuri,
aranjamentele de legume frumos sortate în salate și zacuscă, așezate în brațele
de sticlă ale borcanelor strălucind în lumina aurie a ultimelor raze jucăușe de
soare, ce încălzeau pământul întristat de trecerea verii, stăteau aliniate,
pregătite parcă de startul pentru un veritabil maraton…
PREȘEDINTA
ASOCIAȚIEI ”AUTENTIC ROMÂNESC”
Ca președintă a Asociației
”Autentic Românesc”, a stat alături de copiii și de bătrânii din azile, a
promovat și a sprijinit atât ansamblurile folclorice, cât și numeroși artiști
valoroși din zonă, necunoscuți însă publicului larg, a promovat turismul rural,
valorile spirituale și populare românești.
A cultivat spiritul de
întrajutorare al semenilor, de voluntariat.
A demarat înființarea unui
ansamblu artistic la Casa de copii din Băbeni, nepregetând să organizeze o
licitație a brazilor de Crăciun, în luna decembrie a anului 2013, pentru a le
putea cumpăra micuților de-acolo costume populare. Numele ansamblului – spunea
Ana, într-un interviu ce mi l-a acordat în luna mai a acestui an, 2014
– este ”Ghiocelul”, întrucât, precum
florile gingașe, pure și delicate, ce își înalță mereu frunțile spre cer, prin
omăt, tot așa le dorea ca și ei să răzbată prin viață.
Pentru a putea ajuta mai mult,
a hotărât trecerea Asociației pe dublu scop lucrativ, în frumoasa bucătărie
lucrându-se la foc continuu. Și rezultatele nu au întârziat să apară: produse
BIO, constând în gemuri, dulcețuri, siropuri și alte multe bunătăți.
Era ca un magnet Ana, atrăgând
multă lume de partea sa, tot timpul mulțumindu-i, prin ceea ce făcea, pe cei
din jurul său.
Ca proiect de viitor, se
gândea la culegerea și publicarea, într-o broșură, a unor rețete ale
bătrânilor, care să vină în sprijinul păstrării sănătății, fiind convinsă de
necesitatea întoarcerii la natură, deoarece – afirma în interviu – ”Dumnezeu
ne-a dăruit natura ca medicament, spre vindecare”. Își dorea – din tot sufletul
- să fie îmbrățișată cu credință și să învețe cum să-L iubească pe Dumnezeu. I
s-a împlinit dorirea? Nu i s-a împlinit? – aceasta nu o vom ști nicicând...
Mlădița cea bună
Domnul cu Dreapta Sa a sădit-o
Și-mbelșugat cu roade a
blagoslovit-o,
Ca azi și în vecie
Bineplăcută Lui și semenilor
să fie!...
Mlădița cea bună
Domnul cu Dreapta Sa a
răsădit-o
În pământ curat, cu dor a
gătit-o,
Ca azi și în vecie
Lumii dor de bucurie
Și lumină să îi fie!...
Mlădița bună fiind,
Visul neprihănit vestind,
Un colț de Rai dăruiește-i,
Părinte,
La Dreapta Ta așaz-o, Sfinte!
A ars
precum o lumânare, drept, nemistuind, ducând lupta cea grea cu demnitate! Nu a
dat înapoi, nu s-a plâns, ci, plină de speranță, a CREZUT! A NĂDĂJDUIT! Pe fiecare
ne-a fericit cu prezența și ajutorul său, de la mic, la mare! Visul ei,
dorințele să nu i le uităm, exemplul să i-l urmăm! Ana, suflet de înger bun,
odihnește-te în pace!
”Nu plângeti de cei care mor,
Nu stricați
bucuria lor...
Și-au luat
bilet doar de dus,
Ne vor
privi mereu doar de SUS ...
În vise
vor veni uneori,
Presărând
în suflet fiori.
Ne vor
veghea ca un sfânt,
Să nu mai
greșim pe pământ...
Ne
dorim să se-ntoarcă-napoi...
<Vor rămâne
amintiri pentru noi >
În
tabloul învechit din perete
Și în
suflet cu mii de regrete
Că
n-am făcut mai mult pentru ei,
Că am
fost câteodată... mișei...,
Că
n-am înțeles suferinîa lor,
Că
i-am uitat uneori prea ușor...
Va
veni o zi când și noi vom pleca
Să trăim
departe,-ntr-o STEA...
Secretul
morții se va sfârsi
Când
și noi vom privi din CER la cei vii!
DUMNEZEU
SA TE ODIHNEASCA IN PACE, ANA!”
(Ștefan Rachieru)
PRIETENII ANEI
Ce
spun prietenii săi? Iată ce scrie Gabriela
Dăscălete:
Mă intreabă dinlăuntru
amintirile
Ce am să fac acum, dac-ai
plecat?!...
O lacrimă imi arde rău obrazul,
O rugăciune doar m-ajută azi
să rabd, să tac.
Reconstruiesc din amintiri un
templu
În care veșnic vreau ca să
rămâi,
Povestea mea și tristă, și
frumoasă,
Din cerul tău, arar, ce faci
să vii să-mi spui!
Tu, draga mea, te-ai îmbrăcat
în Înger
Și de tot ce-a fost durere
și-ntristare ai scăpat
Și, împăcată, ai plecat la
TATĂL tău CERESC,
Cu binele, frumosul pe care,
ca daruri, pentru oameni ai lăsat.
O lacrimă, o amintire, o rugăciune
-
Aceasta este tot ce mi-a rămas,
Copil curat și bun, du-te cu
bine,
Căci tu vei fi mereu de
neuitat.
Am să privesc din când în când
la stele,
Printre lumini și străluciri
divine să te regăsesc,
Eu am să cânt, așa cum ți-am
promis,
Și am să scriu cât de mult
iubesc!
(16.08.2014)
Și tot ea, la Parastasul de 40 de
zile:
Au trecut 40 de zile de când Ana, buna
și draga mea prietenă, a plecat la cele veșnice. Toată noaptea m-am visat cu
ea. Practic, este pentru a doua oară când îmi apare în vis. Și prima dată, și
acum era foarte veselă și luminată la chip. Acum mi-a spus, printre altele, să nu mai
plângem, căci nu a murit!...
Simt că trebuie să relatez cum am
cunoscut-o eu pe Ana. Voi începe cu câteva versuri:
Suflet drag, ne-ai părăsit deodată,
Lăsându-ne durere în inimi, și
suspin;
Te plângem toți, deși știm că
"ACASĂ"
Nu-i locul unde ne naștem,
Ci acela de unde venim…
Colaborarea mea cu Ana Predoiu-Iovan a
început în urmă cu fix 6 ani, după ce a fost tipărit primul meu volum, LACRIMI ÎNSÂNGERATE.
A venit cu propunerea de a-i da voie să facă lansarea cărții mele, ceea ce s-a
dovedit că nu era doar o întâmplare apariția acestui volum. Practic, pentru
mine, Ana a fost trimisul Domnului spre o colaborare benefică multor suflete
aflate în dificultăți și suferinți... Evenimentul a fost finanțat și coordonat
de ea însăși, cu dragoste și dăruire, cum nu mi-a mai fost dat să văd până
atunci. Prin intermediul și dorința ei de a face această lansare, foarte multe
persoane s-au bucurat și au trăit împreună cu noi momente unice. Dumnezeu a
trimis-o pe Ana în viața mea tocmai pentru a mă reintroduce, după ani de suferință
și îndelungă tăcere, în mijlocul oamenilor, doar că de această dată într-o
formulă cu totul și cu totul nouă. Ana s-a alăturat, din proprie inițiativă, cu
toată dragostea ei, suferinței mele interioare și dorinței de socializare,
tocmai pentru a putea, împreună, să punem în practică ideile și proiectele
noastre spre folosul celor marginalizati de societate.
Ana a fost un mare dar de la Dumnezeu
pentru foarte mulți, inclusiv pentru mine. A știut cum să mă susțină moral,
fizic și psihic și m-a înțeles, peste așteptările mele.
Prietenia care s-a format între noi nu
este ceva care poate fi găsit așa, la colț de stradă, nu se cumpără și nu se
vinde în vreun fel. Astfel de legături sufletești se formează doar în
condițiile în care iubirea adevărată domină persoana. Practic, Dumnezeu
conectează iubirea la iubire fără rezereve, indiferent de distanță,timp sau
spațiu!
Nu îmi permit să vorbesc despre ea ca și
persoană, ci doar vreau - și mă simt datoare - să amintesc despre calificativele
ei în ceea ce privește dăruirea și iubirea față de aproapele. Ana a fost precum
un dozator plin cu iubire, din care puteai să îți potolești setea la orice oră
din zi și din noapte. Nu cerea nimic pentru sine, ci mereu era dispusă pentru a
da totul. Atentă, caldă, zâmbitoare, senină, profundă, activă, aparent – repet:
aparent - puternică și inventivă în orice fel de situație-limită. Chiar dacă
era complet epuizată – deși încercam, deseori, să o conving că este prea mult
pentru ea -, nu era deloc predispusă spre abandon, deși simțea că îi este
foarte greu. A fost un contabil care se ghida mereu după ceea ce îi spunea
inima, nu după profit, în mare parte pierderile sau greșelile care se făceau
uneori inevitabil în echipă. Era de o generozitate maximă. Nu se considera șef
și nu profita de pe urma nimănui. Respecta dorințele fiecărei persoane în
parte. Nu trăda, nu spunea ce vedea, ce auzea negativ!...
Între noi a existat o colaboare prin
susținere reciprocă, pozitivă, bazată pe respect, încredere și dăruire până la
sacrificiu. Era conștientă de faptul că în viață suntem, de cele mai multe ori,
direct responsabili unii față de alții.
A făcut parte dintre oamenii pentru care
IUBIREA DE DUMNEZEU ȘI DE APROAPELE este SENSUL VIEȚII LOR, APA ȘI AERUL PE
CARE ÎL RESPIRĂ!...
Ana a strâns în jurul ei persoane cu
același potențial, cu calități umane similare, tocmai în scopul de a înmulți
iubirea și pentru a face posibilă introducerea în societate a multor persoane
aflate în neputință. Făcea acest lucru prin mai multe moduri: evenimente
cultural-artistice la nivel de oraș și comune învecinate, expoziții diverse,
schimburi de experiență cu artiști și meșteri din alte zone ale țării și din
străinătate. Satisfacția ei cea mai mare era atunci când vedea pe chipurile
tuturor zâmbete, bucurie și împlinire sufletească. Avea răbdare și era
interesată în profunzime să le asculte tuturor celor cu prombleme mari
poveștile vieților lor, trecutul și prezentul. Se dedica în întregime - din
păcate, până la epuizare fizică de maximă intensitate - pentru a-și duce la
final proiectele de binefacere și punere în valoare a tradiției și meșteșugului
popular din orașul Horezu.
Cum a fost viata Anei? Cu împliniri și
dezamăgiri, numai Bunul Dumnezeu cunoaște cu adevărat. Îmi amintesc acum
cuvintele pline de eroism și modestie ale Sfântului Constantin Brâncoveanu, și
anume: "De am fost bun sau rău la Domnie, / Dumnezeu singur o știe! / De
am fost mare pe pământ, / Cată acum de vezi ce sunt!". Aceste cuvinte sunt
valabile pentru oricare dintre noi, indiferent de prezența fizică și de
statutul social. Fiecare om în parte este o taină. Adevăratul ei sacrificiu pe
scena vieții va rămâne o mare taină, numai de ea știută. Traseul ei
existențial, cu încercări de tot felul, apoi boala, în fața căreia a rămas
infinit de mică, iar în final biruită, a arătat
totuși
că a rămas o mare luptătoare, până la capăt. După greaua ei suferință, a avut o
moarte frumoasă, în liniște și foarte discret. În urmă cu trei ani, a amintit –
într-una din discuțiile noastre - că presimte că va muri foarte tânără! O
spunea cu zâmbetul pe buze și nu se temea de asta, ci avea doar dorința de a
muri făcând bine! Și s-a ținut de cuvânt!...
A lăsat în urma ei foarte multe suflete
îndurerate și un gol imens, însă vor rămâne amintirile și rezervele de iubire
pe care le-a lăsat în urma sa.
Îți mulțumesc, Ana, pentru momentele
noastre unice, pentru prietenie, pentru iubire și experiențele pe care le-am
avut împreună, așa, cu împliniri și dezamăgiri, dar sublime și de neuitat!
Dumnezeu să te odihnească în pace, suflet drag!
Lelioara Avramescu – 18.08.2014
Am cunoscut-o pe Ana doar virtual, dar
vorbeam cu ea ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață. Îmi urmărea postările și
se bucura împreună cu mine de toate strădaniile mele. În duminica de după
Sfintele Paști, în Duminica Tomii, anul acesta, m-a invitat la Horezu,
spunându-mi așa : ”Vă aștept cu drag, casa noastră vă stă la dispoziție,
vino și o să vezi că-ți aducem noroc, vino cu câte persoane dorești”. Era
momentul când îmi spusese să nu renunț niciodată la pictura naivă și mă
invitase să merg acolo de zilele localității. Nu am să-mi iert niciodată
greșeala de a fi refuzat invitația ei. M-am temut să nu deranjez, îmi doream să
ajung acolo cu câte un dar pictat pentru prietenii săi și mi-am spus, în sine-mi,
că voi merge acolo în vară. Ultimele ei cuvinte către mine sună cam așa: ”Nu
renunța la vise, toți trecem printr-o perioadă de mari transformări
spirituale!”. A fost ultimul ei mesaj către mine, iar apoi a urmat tăcerea. O
tăcere care m-a îngrijorat, crezând că am supărat-o cu ceva, dar nu! Am înțeles
acum că ea nu se putea supăra, ea iubea sincer și necondiționat oamenii.
Dragii mei, dacă Ana tace acum, o face
doar ca să ne dea nouă posibilitatea să vorbim despre visele ei, despre
faptele, vorbele și gândurile ei.
Vă doresc tuturor să nu renunțați la
vise și la proiectele pe care Ana și le dorea împlinite. Datorită ei, vă
consider și pe voi prietenii mei. Sunt convinsă că un Om
ca ea avea drept prieteni doar oameni frumoși sufletește! Pâna voi ajunge
acolo, vă rog să lăsați și în numele meu o floare în locul unde ea se odihnește
acum.
Ionela Maria Lăzărescu – 16.08.2014
Te-ai stins puțin câte puțin sub
privirile neputincioase ale tuturor, plecând prea devreme dintre noi! Vei
rămâne în amintirea noastră ca fiind un om deosebit, cu suflet mare! Dumnezeu
să îți vegheze somnul de veci!
Prietenii din Bran – 16.08.2014
Oare de ce? De ce Ana? Ne-a fost mamă
pentru mulți… .Zâmbetul ei pătrunzător nu spunea că va dispărea aşa de rapid,
ca o vijelie care se ravarsă peste pământ, îşi ia tributul şi pleacă... Aşa,
Cel de Sus ne-a luat sufletul bun de lângă noi…
Stau şi mă
gândesc… oare copilaşii aceia pe care i-a ajutat Ana, cei de lângă Mănăstirea
Bistriţa, care erau ca un "scai" pe lângă acest suflet drag, ce vor spune atunci când vor afla că dânsa
nu mai există? Îmi este groază… Toţi cei care am cunoscut-o, din Bran, suntem
bulversaţi… Bănuiesc că şi ceilalţi, din ţară
şi din afara ei…
Te
iubim, Ana Predoiu-Iovan!... Și de acolo, unde te-ai dus, să ne veghezi exact
aşa cum ai ştiut să faci aici, pe pământ…
Dumnezeu
să te odihnească în pace!
Maria Diana Popescu
Dumnezeu mi-a dăruit un Înger... Ieri,
de ziua mea (16 august), a căzut o stea și s-a născut un Înger…, un Înger
păzitor pentru noi toți, cei care am iubit-o pe Ana. FII ÎN PACE, DRAGA MEA
PRIETENĂ, DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ! Rămâi în inimile noastre, ne rugăm pentru
sufletul tău și ai merita o medalie de la noi toti, cei ce am fost binecuvântați
a te cunoaște!
Laura Craioveanu – 16.08.2014
A fost frumoasă, a fost bună, a fost
Îngerul multora din jurul ei... A fost iubită, a fost respectată, a fost
lăudată, pentru că era motorul a tot ceea ce se întâmpla bun în jurul ei. Ea
venea cu idei, ea venea cu soluții, oamenii o urmau și o ajutau necondiționat,
așa cum îi ajuta și ea pe ei. Nu trebuia să ceară, venea doar și îți punea mâna
pe braț, zâmbindu-ți încurajator și credeai în ea și în puterea ei de a schimba
lumea. Și destine.
A fost
un suflet cum rar îți este dat să întâlnești și uneori cuvintele sunt de prisos
în încercarea de a o descrie. Era frumoasă, era bună și era un Înger. Asta este
tot ce vă pot spune despre Ana..
Mâine
voi fi cea mai tristă ființă de pe Pământ, pentru că Cineva, acolo, Sus, a
decis că are nevoie de ea și eu nu pot fi de acord cu asta. Era prea tânără,
prea frumoasă și prea plină de viață, de proiecte, de idei și de... iubire.
Sunt atât de puține persoane care respiră și transpiră iubire în jur, încat,
atunci când pierzi un astfel de suflet, te uiți imprejur și aștepti să îl
regăsești, te rogi să îl găsești în altcineva, da...
Mă rog
pentru sufletul Anei și sper că Dumnezeu o va fi transformat deja în Înger. Al
meu, al tău, al oricui are nevoie de o mână caldă pe braț, care să-i dea forța
de a merge mai departe și a îndeplini lucruri mari, chiar și când crede că nu
ar fi în stare de așa ceva…
Dumnezeu să te odihnească în pace,
iubită prietenă!
Mioara Văduva – 25.09.2014
Purtam în suflet același vis: să dăm
tuturor celor pe care îi întâlneam soluții și speranța că totul va fi bine.
Eram ca niște lumânări aprinse și atunci când ne întâlneam cu o persoană cu
lumânarea stinsă în suflet, îi dădeam lumină și, împreună, luminam fără să ne
scadă nouă lumina, însă cu mulțumirea în suflet că am dăruit o bucurie.
Ana era mereu veselă, caldă, o păpușă cu
inima mare. Totdeauna găsea soluții la probleme și dorea, cu toată puterea, să
ducă la final tot ceea ce-și propunea, indiferent ce provocări sau obstacole se
iveau. Era oriunde aveai nevoie de ea, era sprijinul copiilor și al bătrânilor,
era pansament de suflete.
Doamne! Îmi lipsește!
Mihaela-Silvia Măgureanu –
02.10.2014
Mai întâi am văzut un zâmbet uriaș!
Cunoscând-o mai bine, am înțeles
că zâmbetul era al unui om bun, ca pâinea caldă. Știam despre ea că ajuta un
grup de copii de la Centrul "Pinocchio" din Băbeni. Fetița unei
prietene, cu o voce foarte bună, a fost ajutată să-și scoată primul CD,
meșterii populari din zona noastră au fost promovați, grupul "Steluțe
brâncovene" din Horezu a fost promovat în țară și străinătate, Ansamblul
"Floricica", din care și eu fac parte, a fost ajutat să participe la
diverse festivaluri din țară.
Omul acesta cu suflet bun, ca pâinea
caldă, purta un nume frumos: Ana. Într-o seară, la repetițiile noastre,
coordonatorul nostru, învățătoarea Floricica Mîndreci ne-a prezentat-o. Da, un
zâmbet uriaș! Ana a început să ne spună cât ne admiră, cât e de încântată de
costumele și programul nostru și că vrea, din tot sufletul, să ne ajute.
Ana era o mână de om, dar zâmbetul acela
uriaș și bun, încântarea cu care ea ne vorbea, ne-au subjugat imediat.
Am văzut-o pe Ana, ruptă de oboseală, am
văzut-o pe Ana ciupind dintr-un colț de pâine, am văzut-o pe Ana simțindu-se
parcă vinovată că mânca așa, dar recunoscând: "-Nu am mâncat
nimic!"... Și totuși, zâmbea!
Ana a mers alături de noi la București, unde am fost invitați, tot în
urma demersurilor ei, la mai multe televiziuni, am mers împreună la Bran, la
Valea Călugărească sau Vânju Mare, am mers la festivaluri din zona Vâlcii,
printre care și "Florile Govorei" - festival cu tradiție, care se
desfășoară anual în orașul Băile Govora.
Da, Ana era mândră de noi!
Am respectat-o și am iubit-o pe Ana. O
vom iubi și respecta mereu, îi vom cinsti numele și sufletul ei bun. Ana va
rămâne mereu lângă noi!
Mihaela-Silvia Măgureanu
Bibliotecară - Biblioteca Publica "G-ral Nicolae Ciobanu" din
Costești – Vâlcea
PRIETENII
NECUNOSCUȚI AI ANEI: ANAMARIA CENJA, BUCUREȘTI
Dacă ar fi să întocmesc și eu
un dosar de existențe, la fel ca în romanul lui Camil Petrescu, ar fi o muncă
asiduă, pentru că doar așa, din afară, necunoscând această doamnă decât
dintr-un interviu, tot sufletul mi-a fost invadat de impresii... Impresii foarte vii, tulburătoare, ca niște
flash-uri puternice, venite din inimile tuturor celor pe care i-am întâlnit,
rude sau buni prieteni ai dânsei...
”Ana era omul care știa să facă ceva din nimic!... Avea o energie
inepuizabilă...”
” Cine va mai fi lângă mine să mă încurajeze ?!... ” (spunea cineva
întretăiat, printre suspine și lacrimi de durere...)
”A ajutat foarte mulți copii și oameni sărmani”...
”Ana voia să-i ajute pe artișii populari de aici, din țară. Ba chiar voia
să-i învețe să facă și obiecte de artizanat apreciate în alte țări.”
” Era mereu un zâmbet...”
Sunt doar câteva din impresiile
care mi s-au perindat prin fața ochilor, aducând cu ele o lumină diafană,
venită parcă din altă lume, care mi-a încălzit inima, deși nu am cunoscut-o...
Îmi vor rămâne întipărite
adânc în camera inimii și imagini din Muzeul pe care l-a înființat, parte din
Asociația ”Autentic Românesc”, deoarece acolo sunt strânse, cu o vrednicie de
etnolog și folclorist, obiecte de artă neaoș românească: costume populare
specific oltenești, ceramică de Horezu, ba chiar și obiecte folosite de săteni
în trecut în casele lor: vârtelniță, suveică, măsuțe de lemn încrustat cu
modele tradiționale extrem de delicate, scăunele de lemn, copăițe și multe alte
piese de mobilier vechi care mă duceau cu gândul în lumea mirifică a poveștilor
lui Creangă.
Nu am cunoscut-o, dar știu
sigur că această doamnă a fost o româncă adevărată, așa cum ar trebui să fim cu
toții.
Încă mă bucur de ramurile de
busuioc puse în amfore de lut, ca decor, în sala de muzeu; de tigvele de
dovleac modelate în cele mai armonioase forme și folosite cândva la fabricarea
țuicii; de micuțele borcănașe cu dulcețuri parfumate, pregătite chiar de mâna
Anei. Dacă e adevărat că tot ce-i făcut de mâna cuiva este la fel de bun ca și
persoana care le-a făcut, atunci pot să spun că Ana era cu adevărat un om
minunat!...
Pe lângă această cascadă de
frumusețe a tot ce ține de sufletul românului, m-au impresionat și
împletiturile realizate cu drag de mânuțele copiilor din zonă.
Dacă aceste comori din muzeu o
dovedesc pe Ana ca fiind un român deosebit, milostenia și generozitatea cu care
ajuta copiii și bâtrânii, pe toți cei sărmani sau pe artiști, o arată ca fiind
un adevărat și nobil creștin.
Eu acum știu că ea e bine,
fiindcă toate aceste fapte minunate sunt făcute de oamenii pe care Dumnezeu îi
primește cu drag în lăcașurile Sale: ”Bine, slugă bună și credincioasă (...)
intră întru bucuria Domnului Tău” (Matei 25, 21).
Cum spunea un Părinte al
Bisericii noastre, ”din veșnicie se văd altfel lucrurile. Dumnezeu îi ia mai repede
la El pe cei buni. Noi, ăștia mai răi, trebuie să stăm mai mult pe pământ, ca
să ne plătim păcatele.”....
Dar durerea celor dragi ei m-a
copleșit în așa măsură, încât mi-am pus în gând ca, de acum încolo, să-i port
mereu în rugăciunile mele de zi cu zi, în rând cu toți cei aproapiați inimii
mele, fie că-mi sunt rude după trup ori după duh...
București, 28.09.2014
POVESTE
DE DRAGOSTE, POVESTE DE VIS...
DOI PLOPI, PE
STRADĂ...
Doi plopi, pe stradă, străjuiau
idei și sentimente,
Tremurau
cu crengi plecate la pământ,
mireasma verilor trecute
sărutând...
Doi plopi, pe stradă, străjuiau
tăcere, noapte și cuvinte
prin alb și sur, abia rostite...
Doi
plopi, pe stradă, străjuiau
iubiri cuminți,
copii, părinți...
Doi plopi, pe stradă, străjuiau
eterna Viață,
în anotimp prefață
bucuriei de A FI...
Se spune că viața se aseamănă cu o tablă
de șah, cu alb și cu negru presărat în ea, cu bune și cu rele. Viața apare ca o
eternă înlănțuire de carouri bicolore, contrastante. Fiecare om își joacă șansa
lui, uneori chiar împotrivă-și… Viața? Se aseamănă cu o partidă de șah, cu un singur
învingător și un singur învins...
Ana a ajuns, în final, la zona
de lumină a Vieții, pe treptele de aur ale existenței pământești, fiind
răsplătită, pentru bunătatea și îndelungăiubirea sa față de cel nevoiaș, de
semenul său, cu o dragoste imensă, pură, de nedescris... A visat la iubirea sa,
a avut încredere în visul său, deși dezamăgirile și necazurile n-au ocolit-o
chiar deloc... Dar... Două inimi au învins: a EI și-a LUI. A amândurora! Un vis!...
Iubirea lor? Au crescut, în
inimile lor, doar flori, cărora nu le-au rupt petalele, nu le-au închis drumul
spre Soare, Aer, Speranță și Lumină! Din căușul palmelor lor și-au sorbit,
reciproc, fericirea de a fi împreună ca un întreg imens și bun, rotund, deplin
armonios, complet frumos...
M-a impresionat mult ceea ce a
mărturisit, la câteva clipe de la despărțirea de ea, cel ce i-a stat alături,
zi de zi, fiind în stare să-și dea viața pentru a o salva: Călin Iovan, soțul
său: ”ANA PREDOIU-IOVAN a fost cel mai frumos lucru
care mi s-a întâmplat în viață”. Este cel ce, ca nimeni altul, i-a stat alături
mereu, încurajând-o, hrănind-o cu bun și frumos, înălțându-i privirile spre ”un
albastru infinit”, ”imens și greu de strălucire”…; a știut să-i alunge
tristețea din priviri, dăruindu-i amintiri de neuitat, speranță și puterea de a
înainta, de a lupta. Ana știa că atâta timp cât soțul său se afla lângă ea,
lupta îi devenea mai ușoară, mai simplu de dus; totul era o încântare…
Îi unea un gând senin, în razele-i
strălucitoare, o flacără ce a aprins, în suflete, un dor imens, un vis… Și
Soarele, de-a pururi viu, a aruncat în ei Lumină
diafană, scântei și glasuri de argint, poduri de stele, iubirea de a fi un
tot, cu bucuria-nmiresmată a împlinirii sale…
Și-au dăruit sfințenie din sfințenia
sufletelor lor, și-au dăruit zâmbete din surâsul ochilor lor, și-au dăruit
binecuvântate bucurii din binecuvântatele lor bucurii, s-au dăruit unul pe
altul, unul altuia, mereu. Dragostea lor nu s-a stins, nu a pierit! S-a dus
puțin să se odihnească. Se vor regăsi, cu siguranță, în Împărăția cea Cerească,
suflet lângă suflet, dor și bucurii! Să învățăm, până atunci, o oră de iubire,
din iubirea lor! Să le urmăm exemplul!
INSCRIPȚIE
PE-O COAJĂ DE NUCĂ...
Nuca,
zgribulită de frig,
aștepta...
Soarele,
la vânt zâmbind,
razele-și legăna...
Încet scrijelind
pe-o nucă,
furnica trecea...
Greierele cânta,
pe-o nucă decor
scenă avea...
Toamna
de dor
aprinde în inima mea
lumină de Stea...
Inscripție pe-o coajă de nucă,
lumină de Stea,
noapte adâncă...
…Lumină
de Stea – așa a fost Ana! A strălucit pentru noi, scăldându-ne în razele
bunătății sale, cuprinzându-ne, cu mic, cu mare, în sufletul său gingaș, diafan
și pur… A existat pentru noi – o adevărată Școală
a Vieții! A fost o lecție de iubire,
de bunătate, de smerenie! O lecție de
învingător! ”Dacă vrei, poți!” ”Dacă îți dorești, cu adevărat, ceva –
reușești! Reușești chiar și imposibiliul!”
Ana
Predoiu-Iovan? A fost o lecție de candoare,
de dor și dăruire, de mângâiere fină, de alinare lină…, o lecție de… vis…
Visul pe care nu am știut a-l prețui… Acum… S-a dus… S-a dus
Ca o lacrimă curată,
Ca un strigăt, ca o șoaptă,
Ca o mare cristalină,
Ca un zumzet de albină…
Ana
Predoiu-Iovan? O Viață de Înger,
un Om cu chip și suflet de Înger, reflectat în
tot: în străluciri de zâmbet, în priviri și pe buze…
O
să-mi fie dor de tine, Ana! Un dor imens, dor de poveste, de Înger și Om bun! Normal ar fi fost ca tu să fii încă aici,
Ana, însă... trecut-au clipe fără tine, clipe în care doruri și scântei, ploi și vânt înconjurat-au sufletu-mi stingher... -
toate strânse într-un ungher, al meu...
Ana, draga mea, suflet scump, NU VREAU
SĂ TE UIT, NU VREAU SĂ MOARĂ AMINTIREA TA! Atât mi-a mai rămas: AMINTIREA TA,
cum îmi răspundeai la telefon, cu vocea-ți uneori prea tristă: ”Ce să fac, Nicoleta?!???”…;
cum mă admirai și mă încurajai… Mereu îmi spuneai că pot… Am învățat de la tine simplitatea și bunătatea, curajul de a
spune lucrurilor pe nume și de a nu fi mândră, credința și dragostea de semeni.
Într-adevăr, ai ajuns – după cum îți
doreai, cu tărie - să-L cunoști pe Dumnezeu. Pentru că l-ai iubit pe semenul de
lângă tine, fie el mic sau mare. Și... îți aduceai obolul de jertfă, așa cum
știai tu mai bine.
Gânduri frumoase îți trimit, Ana,
de-aici, de pe Pământ. Somn fericit, Ana, acolo unde ești, luminat de Duhul
Sfânt! Gânduri frumoase de-aici, de pe Pământ… Somn bun, Ana, somn bun...
DE
IUBIRE, DE DOR ȘI DE FLORI
Ochiul clipește,
Se zbate,
Se-nchide.
Tăcere.
Tăcere-mormânt.
Se-ntunecă
firea,
Se-ascunde iubirea,
Noaptea coboară
peste pământ...
Ochiul clipește,
Se zbate, -
Amorțește,
înc-un minut.
Timpul se-oprește,
Doar trenul gonește
peste pământ...
Ochiul clipește,
Se deschide,
Zâmbește.
Viața pulsează,
Pulsează
întregul pământ.
Se-nfioară pământul,
Înmiresmând doar cuvântul
De iubire, de dor
Și de flori...
Trenul... iară... și iară gonește,
Timpu-n eternitate rotește
Clipe de dor
Și de flori...
ÎN VALURI, GENUNE ȘI FUM…
Lacrimi șiroind pe obraz,
Un ochi arzând de dorul fericirii,
Lacrimi șiroind pe obraz,
Un suflet tremurând în mreaja mărginirii...
Lacrimi șiroind pe obraz,
Un pas retras, răscolit de drum,
Lacrimi șiroind pe obraz,
O mâna scăldată-n flori de fum...
Un EU înecat în valuri de topaz,
Un EU înecat de-al valurilor glas,
Lacrimi șiroind pe obraz,
Un EU înfrânt de-al Vieții
talaz...
Un EU înecat în valuri de topaz,
Lacrimi șiroind pe obraz,
Un EU înecat ăn valuri și scrum,
În valuri, genune și fum...
DOR DE ANA…
Îmi e dor de tine cum îi e dor florii de
soare!
Îmi e dor de tine cum îi e dor
fluturelui să zboare!
Îmi e dor de tine cum îi e dor
albinei de nectarul din Floare!
Îmi e dor de tine cum îi e dor
inimii de cântec, de trilul fericirii, de visare!...
Îmi e dor de tine...
Mi-e dor de tine, de ochii tăi, de privirea
ta senină, de chipu-ți blând și vocea ta blajină!...
Mi-e dor de tine, de sufletul tău
pur, curat, senin, întipărit pe fața-ți luminoasă, iradiind de bunătate...
Solemnă și candidă bunătate!...
Mi-e dor de tine, de inima ta mare
de Om, pe care o țineai, firav, în palme
diafane…
Mi-e dor de tine, Omule cu chip,
simțiri, aripi și suflet de Înger!...
NOTĂ:
Premiul Special care mi-a fost decernat în urma participării la Concursul Național ”Florile Govorei”, din 16-17 august 2014, i-l dedic Anei, pentru că pe 16 august, în jurul
orei 17.00 – 17.30, am redactat și trimis lucrarea în vederea participării la
concurs, dar mai ales pentru că ea aprecia foarte mult tot ceea ce scriam și mă
încuraja în acest sens!
Ana, mi-e dor de tine în
fiecare zi, dar știu că Îngerii nu mor nicicum, iar tu ai ajuns un Înger
printre Sfinții Îngeri!
ÎN LOC
DE ÎNCHEIERE
Am scris și doresc să public
această carte-portret despre prietena mea ANA
PREDOIU-IOVAN, întrucât a trăit atât de frumos pe pământ, a luptat pentru
idealurile sale, a sprijinit, a fost alături de toți cei ce îi cereau lucrul
acesta într-un mod tacit sau nu, a crezut până în ultima clipă a vieții sale,
iubind frumosul, bunul, utilul și împărtășindu-l și celorlalți.
A trăit demn și a fost un
adevărat român, inima tresărindu-i la tot ceea ce înseamnă românesc.
A promovat cultura și spiritualitatea
românească, nu numai în interiorul arcului carpato-danubiano-pontic, ci și în
afară, învățându-ne cel mai frumos lucru: să fim frați, să fim prieteni! Să fim
frumoși la suflet și la chip!
Noi, cei mai mici decât ea,
avem multe de învățat din trăirea și principiile după care se ghida. De aceea
am hotărât să strâng, ca-ntr-un buchet, petală cu petală, proiecte
și-mpliniri, vis și zbatere-ndelungă...
Avem multe de învățat și din
iubirea ei, din dragostea ce i-a purtat-o, i-a dăruit-o și a primit-o de la cel
ce i-a stat alături, zi de zi, umăr lângă umăr: soțul său, Călin Iovan.
Îți mulțumesc, Ana, pentru
toate lecțiile pe care mi le-ai predat, îți mulțumesc pentru încurajări, pentru
tot!
Îi mulțumesc soțului Anei,
domnului Călin Iovan, pentru
îngăduința de a folosi fotografii postate pe site-ul Asociației ”Autentic
Românesc”, dar mai ales pentru acordul pe care mi l-a dat spre scrierea și
publicarea acestei cărți ce sper să se ridice la înălțimea celei ce a fost și
va rămâne de-a pururi ANA PREDOIU-IOVAN.
Nicoleta Enculescu, București,
29 septembrie 2014