Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

marți, 22 aprilie 2014

”LA MULȚI ANI!”, COSTEȘTI!

”LA MULȚI ANI!”, COSTEȘTENI DE VÂLCEA!!!

- Intrare binecuvântată în Costești:
(Popas binecuvântat și răcoritor... ”Apa cea vie”? = Harul Duhului Sfânt (Sfântul Irineu de Lyon).
(Nucul de peste 450 de ani din cătunul Căline, sat Bistrița, comuna Costești, județul Vâlcea)

- Leagănul vacanțelor copilăriei mele: Costești, județul Vâlcea.
Apus de soare, vara:
Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că Dumnezeu este Marele Meșter, El creând atât asemenea meșterilor, cât și diferit față de ei. Diferit, pentru că le-a făcut pe toate numai prin cuvânt și a început cu acoperișul (CERUL); asemenea meșterilor, pentru că și-a admirat creația, constatând că ”este bine”.
Dumnezeu este un Mare Pedagog. ”Nimic nu-i făcut la întâmplare și fără rost”; nu doar o parte a celor create sunt frumoase, ci toate, aducându-le ”în lume potrivit înțelepciunii și potrivit iubirii de oameni”.
Referitor la frumusețea creației, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ”urâțenia se întindea peste tot, dar Dumnezeu, Marele Meșter, a introdus curățenia, (...) aduce lumină”.
Cerul este împodobit cu stele, iar pământul cu roade, cu ierburi.
Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu a făcut ceea ce ”Niciun sculptor nu putea face”: a transformat țărâna în aur, a ridicat-o la strălucirea aurului.
- Cocoșul de... Costești:

- Sălbăticia naturii e prezentă și în Costești... :)

- Trandafir născut din jale...
- Dărnicia verii:

- Floricele de Costești

- O pată de culoare în cenușiul vieții
- Culorile Toamnei

- Ehei..., iată și trenulețul cu piatră, care trece prin Zăvoi... :)... (Am oprit microbuzul, pentru a-i putea face o poză, a fost drăguț șoferul de la ”Normandia”)
…Pornind pe cărările aducerii-aminte, alintată de doruri, de cântecul privighetorii şi al cucului în prag de dulce şi binecuvântată primăvară, iată-mă ajunsă, în cele din urmă, în faţa MARII PORŢI FERECATE A LUMII VÂLCENE, SINGURA CALE DE ACCES  SPRE SUFLETUL LOCUITORILOR COMUNEI COSTESTI, cu tradiţiile, cu obiceiurile şi cu realizările lor, pe care scrie, cu litere de aur, ,,LA CURŢILE DORULUI’’…   
M-am oprit în faţa PORŢII…  Oare unde aş putea găsi cheia acesteia? Caut cu privirea în jurul meu…Iată, dar’, acolo, jos, un bileţel! Oare ce scrie-n el? Iau bileţelul, degrab’, şi-l citesc: PENTRU A PUTEA PĂTRUNDE AICI, TREBUIE SĂ GĂSEŞTI ŞI SĂ ROSTEŞTI TREI FORMULE  MAGICE!…Care ar putea fi acestea? Şi de ce neapărat trei? Ah, da! Uşa are trei mari lacăte, de aur!... Îmi doresc atât de mult să mă identific, măcar pentru o clipă, cu sufletul locuitorilor din Costeşti, încât voi face tot posibilul ca pe parcursul acestei cărţi să găsesc chei potrivite pentru a deschide lacătele
Şi ca într-un basm, ca-n basmele copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în cartea din casa bunicilor mei, ISTOCESCU T. NICOLAE şi  TUDORIŢA din judeţul Vâlcea, comuna Costeşti, sat Văratici, strada Mlăci, satul Varatici, strada Mlaci, basm cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, basm cu formule consacrate, iniţiale (de deschidere), mediane şi finale, precum ,, A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti”, ,,Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este”, ,,Şi-ncălecai pe-o şea şi va spusei dumneavoastră aşa”, pornesc în căutarea lor, frenetic, cu mult entuziasm.
        Şi caut …, şi caut … Prima formulă n-ar putea fi…
                                 … Am bătut
                                 la porţile muntelui
                                 şi ele mi s-au deschis,
                                 lăsându-mă,
                                 să-i descopăr,
                                 minunile …

                                  Am bătut la inima muntelui
                                  şi ea mi s-a deschis,
                                  lăsându-mă,
                                  să te descopăr –

                                   Lumină şi Vis …

                                   Am bătut, apoi,
                                   la inima ta
                                   şi ea mi s-a deschis, lăsându-mă
                                   să plutesc
                                   între REALITATE ŞI VIS …?!? …
 Am spus aceste versuri şi iată că cercul de aur al primului lacăt a pocnit, lăsându-l să se deschidă în mâna mea de tânără adolescentă, cu doruri şi vise nerostite încă …
Plecând, mai departe, în descifrarea misterului, m-am gândit că a doua formulă s-ar putea să fie …, s-ar putea să fie … Da! Chiar LEGENDA COMUNEI COSTEŞTI!
Se spune că, demult, pe locurile unde este aşezată astăzi comuna, erau trei ciobani. Ei veniseră de la câmpie la munte, de teama duşmanilor. Numele lor erau: Costea, Bărbat şi Dobre. După moartea tatălui lor, ei îşi împart moşia astfel: Costea rămâne pe aceste plaiuri şi întemeiază comuna Costeşti, Bărbat trece peste deal şi formează comuna Bărbăteşti, iar Dobre – comuna Dobriceni, toate spre est, înspre oraşul Râmnicu-Vâlcea(1).         
Iată că şi cel de-al doilea lacăt şi-a scuturat cu putere hainele-i de aur ce-l împresurau şi, pocnind ca dintr-un bici fermecat, s-a deschis în faţa mea …
A mai rămas un lacăt!... Acum, nu trebuie să greşesc, absolut deloc! Dacă nu o nimeresc, dacă dau greş … Totuşi … Să încerc! N-ar putea fi formula aceea magică, din Anton Pann?! Ei, da …, poate! Hai să-ncerc:
                                  ,, Şcoala-l face pe-omul om.
                                  Ş-altoiul pe pomul pom.”
De ce m-am gândit la această formulă-proverb?  În primul rând pentru că în comuna Costeşti există o adevărată tradiţie a învăţământului, preocuparea pentru ştiinţă venind de departe, din timpuri străvechi. Prima formă de învăţământ pe teritoriul comunei Costeşti a funcţionat  pe lângă Mânăstirea ,, Bistriţa – Olteană”, ctitoria Craioveştilor (sfâşitul secolului al XV-lea). Aceasta a fost o şcoală slavonă care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a devenit slavo-română, iar mai târziu românească.
Ce norocoasă am fost! După ce am dat jos cele trei lacăte, uşa s-a deschis şi am fost invitată să intru într-o lume de basm, cu şcoli împărăteşti, cu obiceiuri şi tradiţii minunate, cu frumoase costume care îi fac pe purtătorii lor să semene cu prinţii şi prinţesele din basmele copilăriei; din loc în loc, ca nişte bijuterii imense, proiectate pe cerul senin, se zăresc bisericuţele sfinte din basmul copilăriei mele dragi...
       Ridică-te şi vino după mine, cititorule, să cunoaştem şi să admirăm împreună aceste inestimabile comori din lada de zestre spirituală a locului! 
  ________________________________________

(1) Legenda Comunei Costeşti, în: ,,Lumina Slovelor”, revista Şcolii Generale Costeşti, comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, anul I, 1973, nr.1, pag.21


Aici mi-am petrecut fiecare vacanţă de vară, locuind, altfel, împreună cu părinţii şi sora, în oraşul Bucureşti. Aici, pe meleagurile costeştene, mi-am petrecut şi micile concedii de odihnă, adevărate perioade de refacere spirituală şi morală. Am văzut locurile acestea cu ochi de copil, în foşnet de frunze şi de miros de fân … Apoi am simţit mirosul laptelui proaspăt, muls de la vacă, Joiţa sau Joiana … În final, am înţeles: aceste meleaguri sunt unele dintre acelea binecuvântate de Domnul pe pământ! Comuna Costeşti a fost dăruită de Cel Atotputernic şi Creatorul lumii văzute şi nevăzute cu numeroase biserici, schituri şi sfinte mânăstiri, în care îţi poţi (re)găsi liniştea, pacea sufletească, în care te poţi ruga cu nădejde, credinţă şi speranţă în mai bine, mai bun, mai frumos. Dacă vrei să fii mai aproape de Dumnezeu, sau să stai de vorbă cu Îngerii şi Sfinţii, te invit la o călătorie pe aceste meleaguri. Îţi promit, cititorule, ca, în măsura în care voi fi sprijinită de oameni generoşi, să continui realizarea prezentării sfintelor lăcaşuri de cult existente în zonă, precum şi multe alte informaţii utile şi interesante despre valorile comunei Costeşti: oameni şi locuri. Îţi doresc (şi nu în ultimul rând!) multă sănătate, pace, linişte sufletească,  ,,ajutor de la Cel ce a făcut Cerul şi Pământul”!
_________________________________________________________________________________

”La mulți ani!”, Costești! ”La mulți ani!”, costeșteni de Vâlcea! Fie ca bucuria de a aparține acestor meleaguri s-o transmiteți mai departe, din neam în neam! Bunul Dumnezeu și Măicuța Domnului, Sfântul Preacuvios Părintele nostru Grigorie Decapolitul să vă ocrotească-n veci de veci, dăruindu-vă pace și sănătate sufletească și trupească, binecuvântate bucurii și o viață cu împlinirea tuturor bunelor voastre doriri!
”Hristos a înviat!”

P.S. Oare... Oare când voi ajunge, din nou, aici??? Momentan, aștept... Sper ca așteptarea să fie cu folos!

”Pace, vouă!”



Cine spunea că pe FACEBOOK nu găsești și ”lucruri” bune?!???


luni, 21 aprilie 2014


LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ PENTRU CLASA A VI-A



       GRIGORE ALEXANDRESCU (1814 – 1885)


       Îl reținem ca poet și prozator clasic, autorul unei vaste opere originale în peisajul literar preeminescian care a debutat la 23 de ani cu opera literară ”Miezul nopții”, în revista ”Curierul românesc”.
       Este cel mai important fabulist român, fabulele aducându-i o largă notorietate. Deși temele și subiectele nu sunt originale, formula artistică, imaginile și versificația fluentă au făcut din câteva dintre ele (”Boul și vițelul”, ”Câinele și cățelul”, ”Toporul și pădurea”, ”Vulpea liberală”, ”Lupul moralist”, ”Oglindele” etc.) adevărate capodopere ale genului.
       Epistolele, în majoritatea lor, conțin reflecții pe tema menirii poeziei și raporturilor poetului cu lumea (”Epistolă d. I.C.”)
       Observator realist și necruțător se dovedește Grigore Alexandrescu în poezia satirică (”Satiră. Duhului meu”).
       Titluri de opere: ”Anul 1840”, ”Umbra lui Mircea. La Cozia”, ”Răsăritul lunei. La Tismana”.
       Poet înclinat spre meditație profundă și reflecție pe teme esențiale ale existenței, Grigore Alexandrescu aduce în literatura pașoptistă o notă de mare originalitate.

CÂINELE ȘI CĂȚELUL


          ”Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
          Cum lupii, urșii, leii și alte câteva,
          Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
               De se trag din neam mare,
               Asta e o-ntâmplare.
          Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
          Oamenii spun adesea că-n țări civilizate
               Este egalitate.
          Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,
          Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește.
          Cât pentru mine unul, fieștecine știe
               C-o am de bucurie
          Când toată lighioana, măcar și cea mai proastă,
          Câine sadea îmi zice, iar nu ”domnia-voastră” ”.

          Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
          Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
          Cățelul Samurache, ce ședea la o parte
               Ca simplu privitor,
               Auzind vorba lor,
          Și că nu au mândrie, nici capriții deșarte,
               S-apropie îndată
          Să-și arate iubirea ce are pentru ei:
               ”Gîndirea  voastră, zise, îmi pare minunată,
          Și sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei.”

          ”Noi, frații tăi, răspunse Samson polin de mânie,
               Noi, frații tăi, potaie!
               O să-ți dăm o bătaie
               Care s-o pomenești.
          Cunoști tu cine suntem, și ți se cade ție,
          Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?”
-         ”Dar ziceați...” – ”Și ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam
          Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,
          Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”

          Aceasta între noi adesea o vedem,
          Și numai cu cei mari egalitate vrem.
-         a se ciopli = (aici) a se civiliza, a se șlefui
-         sadea = pur, curat, neamestecat
-         caprițiu (capriciu) = dorință trecătoare, moft
-         deșert = (aici) amăgitor, zadarnic
-         potaie = javră
-         lichea = om fără caracter, netrebnic
-         nobil = persoană care făcea parte din boierime, din nobilime
-         prost = (aici) de jos, de rând, simplu

Câteva idei despre operă


       În această fabulă în versuri, aparținând genului epic, Grigore Alexandrescu povestește o întâmplare din lumea animalelor, prezentată sub forma unui mic spectacol cu trei personaje: dulăul Samson, cățelul Samurache și ”un bou oarecare”.
        Principalul mod de expunere este dialogul, care se împletește cu narațiunea simplă, care conferă oralitate stilului. Ea începe cu afirmațiile pretențioase și nesincere ale dulăului Samson despre egalitatea între toate ”dobitoacele”. Afișând, în discuția cu boul, o falsă modestie și condamnând în mod fățarnic mândria unor animale pentru originea lor nobilă, își schimbă însă brusc tonul la intervenția frățească a cățelului Samurache, care se dovedește prea lesne încrezător în spusele dulăului.
       În felul acesta, autorul dezvăluie contrastul între ceea ce sunt în realitate unii oameni și ceea ce vor să pară, din dorința de a pătrunde într-o altă lume, spre folosul lor personal. Ei îi nesocotesc pe cei simpli și naivi, din mijlocul cărora încearcă să se ridice. Grigore Alexandrescu evidențiază astfel categorii de personaje opuse, care i-au reținut atenția în acea perioadă.
       Compozițional, fabula este alcătuită din două părți, inegale: secvența propriu-zisă și morala, o învățătură finală sub formă de concluzie, care cuprinde înțelesul întregii poezii. Legătura dintre ele o face narațiunea.
       Curtea în care se desfășoară acțiunea simbolizează societatea.
       Personajele fabulei sunt prezentate antitetic, iar numele lor au rol caracterizator. Ele reprezintă tipuri umane. Astfel, dulăul Samson este tipul omului ipocrit, a parvenitului demagog; cățelul Samurache este tipul omului naiv și cinstit; ”boul oarecare” sugerează prostia și lipsa de opinie a oamenilor.
       Samson simbolizează dorința de parvenire vădită în discursul nesincer prin care caută să-i impresioneze pe ascultătorii săi. Minciuna îl ajută să-și susțină ideile și poziția pe care o dorește egală cu a celor mari, cei de rang boieresc. Afișând o falsă modestie, el caută să atragă mulțimea de partea sa, iar prin tonul sforăitor, bazat pe argumente de ordin social-politic (”lumea se cioplește”, ”în țări civilizate / Este egalitate”), el vrea să-i convingă pe cei simpli, care nu cunosc bine situația și pot fi ușor manevrați și păcăliți de falșii politicieni. El susține egalitatea între semeni, dar aceasta se dovedește a fi, în final, o minciună.
       Samurache este cel care cade pradă primul ipocriziei și falsității lui Samson. Naiv și încrezător, el este atras de cuvintele promițătoare ale dulăului. Credulitatea sa va fi sancționată cu asprime chiar de Samson, care îi precizează pe un ton jignitor și plin de amenințări care este adevăratul sens al cuvintelor sale. El îi arată astfel că îi disprețuiește pe cei mai slabi decât el, pe care vrea să-i mențină în starea lor de supunere față de cei puternici.
       Numele cățelului sugerează un om slab.
       ”Boul oarecare” este un personaj neutru, care nu intervine în discuție, fiind un simplu martor al întâmplării. Prin puterea fizică pe care o are, el este considerat de Samson ca făcând parte din rândul celor puternici, fiind un parvenit recent. El ascultă cu nepăsare cuvintele dulăului, iar faptul că nu participă la discuție demonstrează că reprezintă clasa nobililor, dar nu prin naștere, pe care Samson îi disprețuiește. Faptul că nu sare nici în apărarea lui Samurache dovedește că este, în mod tacit, de partea lui Samson.
       ”Câinele și cățelul” conține elemente caracteristice limbii vorbite, replici vii, naturale.
       Titlul operei îi anunță pe cei doi protagoniști ai săi.
       Rima este în general împerecheată. Versurile care exprimă cuvintele lui Samurache au rima încrucișată, parcă pentru a fi în discordanță cu spusele lui Samson.

       ”Câinele și cățelul” de Grigore Alexandrescu:

-         este o narațiune în versuri, de dimensiuni reduse, care se poate ușor transforma într-o mică piesă (scenetă);
-         conține personaje puține, din lumea animalelor, care – prin personificare – vorbesc și se comportă ca oamenii;
-         critică defecte omenești, fapte și atitudini (minciuna, ipocrizia, falsa modestie, mândria nejustificată, naivitatea), urmărind scopuri educative, moralizatoare (cultivă respectul pentru adevăr, cinste și modestie; înțelegerea pentru oamenii simpli);
-         ne învață că în viață trebuie să-i cunoaștem pe oameni nu după vorbe, ci după faptele lor.

       Fabula este povestirea scurtă, în versuri sau în proză, în care scriitorul critică anumite trăsături morale sau comportarea unor oameni, cu ajutorul animalelor, al plantelor sau al obiectelor și care are valoare educativă. 
_____________________________________



ADVERBUL



       ADVERBUL este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. El determină un verb (Mergem degrabă la școală.), un adjectiv (Este un copil destul de cuminte. Cât de cuminte? Destul.), un adverb (Pornește săltând tot mai sus.), o interjecție (Hai afară!), un substantiv (Plecarea acolo m-a bucurat.).
       DUPĂ ÎNȚELES, adverbele pot fi de loc, de timp, de mod: acasă, aici, departe, jos, pretutindeni; acum, aseară, deocamdată, iarna, ziua; alene, așa, bine, degrabă, împreună.
       DUPĂ FORMA LOR, avem adverbe simple (abia, mâine) și adverbe compuse (îndelung, nicicând).
       ADVERBE PROVENITE DIN ALTE PĂRȚI DE VORBIRE:
1)    prin schimbarea valorii gramaticale
a)     din adjective (participii): scris corect (adjectiv) – scrie corec (adverb); ochi frumos (adjectiv) – cântă frumos (adverb)
b)    din substantive însoțite de articol hotărât: A venit vara (substantiv) cea caldă. – Vara (adverb de timp) mergem la mare.
2)    prin derivare cu sufix:
a)     din substantive: prietenește
b)    din verbe: târâș (verbul ”a târî” + sufixul ”-îș”)
c)     din adverbe: binișor (adverbul ”bine” + sufixul ”-ișor”)

GRADELE DE COMPARAȚIE


1.     Pozitiv: aproape
2.     Comparativ
-         de superioritate: mai aproape
-         de egalitate: la fel de aproape, tot atât de aproape
-         de inferioritate: mai puțin aproape
3.     Superlativ
-         relativ: - de superioritate: cel mai aproape dintre toți
                  - de inferioritate: cel mai puțin aproape dintre toți
-         absolut: foarte aproape, extrem de aproape, aproape-aproape

FUNCȚIILE SINTACTICE ALE ADVERBELOR

1)    complement circumstanțial de loc: Am așezat ghioceii aici, pe birou.
2)    complement circumstanțial de timp: Mâine mergem în parc.
3)    complement circumstanțial de mod: Vrăbiuțele cântă frumos.
4)    atribut adverbial:
-         Mersul încet e mai indicat.
-         Munca împreună este caracteristică echipei.
-         Iernile de odinioară m-au încântat.
-         Mesteacănul de-afară a înverzit.

ADVERBE FĂRĂ FUNCȚIE SINTACTICĂ

       Unele adverbe nu au funcție sintactică: mai, cam, chiar, prea, și, iar, tot, doar, numai, decât, nici, tocmai etc.:
N-am decât un bilet de călătorie.
Nu mai vine Andrei?
Ar tot veni, dar nu mai are timp.

CUM SE ANALIZEAZĂ ADVERBELE

       Această primăvară nouă nu întârzie prea mult.
-         prea mult = adverb de mod, gradul de comparație superlativ absolut, funcție sintactică de complement circumstanțial de mod
       Un iepure se ivi aproape de drum.
-         aproape = adverb de loc, gradul de comparație pozitiv, funcție sintactică de complement circumstanțial de loc

OBSERVAȚII

1)    Adverbul odată se scrie într-un cuvânt când are sensul: cândva, odinioară, demult, în viitor, simultan, deodată, spre deosebire de o dată = substantiv cu articol nehotărât:
Trăia odată (= cândva) un viteaz fără pereche. – adverb
2 februarie este o dată importantă în calendarul ortodox. – substantiv cu articol nehotărât
2) Adverbul numai se scrie într-un cuvânt când are sensul lui doar, spre deosebire de adverbele nu și mai, așezate înaintea unui verb la un mod personal, formă negativă:
Numai tu mă poți ajuta.
Nu mai vreau lapte. 

_________________________________________________



”BIVOLUL ȘI COȚOFANA”,


de George Topârceanu


       GEORGE TOPÂRCEANU (1886 – 1937)


       Poet original, aducând în lirica românească o notă de prospețime și umor, George Topârceanu (1886 – 1937) s-a remarcat mai întâi prin parodiile sale – pagini de critică literară în pilde -, adunate în volumul ”Balade vesele” (1916). Celebră este ”Balada unui greier mic”.
       De asemenea, foarte apreciate – chiar și astăzi – sunt rapsodiile: ”Rapsodii de vară”, ”Rapsodii de toamnă”, ”Rapsodii de primăvară”, personificând universul miniatural al naturii prin mijloace stilistice și rime ingenioase.
       George Topârceanu a scris și fabule, printre care și ”Bivolul și coțofana”, în care poate fi observată nota de umor, de data aceasta cu rol satiric, de îndreptare a defectelor și moravurilor.


BIVOLUL ȘI COȚOFANA



       Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
       Se plimba o coțofană
       Când în sus și când în jos.
       Un cățel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
-         Ah, ce mare dobitoc!
       Nu-l credeam așa de prost
       Să ia-n spate pe oricine...
       Ia stai, frate, că e rost
       Să mă plimbe și pe mine!

       Cugetând așa, se trage îndărăt să-și facă vânt,
       Se pitește la pământ
       Și deodată – zdup! – îi sare
       Bivolului în spinare.

       Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
       Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
       Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, și-apoi
       Să-l răstoarne,
       Să-l ia-n coarne
       Și cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanță în trifoi.

-         Ce-ai de gând tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
       Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
       Că mă apără de muște, de țânțari și de tăuni
       Și de alte spurcăciuni.

       Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poți să-mi faci?
       Nu mi-ar fi rușine mie de viței și de malaci,
       Bivol mare și puternic, gospodar cu greutate,
       Să te port degeaba-n spate?...
-         malac = bivol


IDEI DESPRE OPERĂ


       Opera literară ”Bivolul și coțofana” aparține genului epic, deoarece autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor; întâmplările sunt povestite de către narator, respectându-se ordinea firească a momentelor subiectului.
       Ca specie literară, ”Bivolul și coțofana” este o fabulă, deoarece conține o scurtă povestire alegorică, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le corecta; personajele sunt animale cu însușiri omenești; figura de stil dominantă este personificarea.
       Autorul îi ironizează aici pe oamenii care, situați pe o treaptă ierarhic superioară, nu-i acceptă decât pe cei de pe urma cărora pot profita, pe cei care le sunt de folos.
       Subiectul fabulei este simplu: un cățel vede, la un moment dat, o coțofană care se plimba pe spinarea unui bivol și, gândindu-se că poate să profite și el, se aruncă asupra lui, însă acesta, mânios, îi explică faptul că acceptă coțofana pentru că îi este de folos, nefiind dispus să accepte pe cineva ”degeaba”.
       Morala nu este exprimată direct și separat. Ea decurge din întrebarea din final: cei puternici îi tolerează pe cei mai slabi decât ei doar atât timp cât au un avantaj de pe urma lor, însă nu acceptă să profite și aceștia, la rândul lor. Autorul își exprimă astfel atitudinea critică față de profitori, care doresc să se bucure de avantaje fără să muncească.
       Bivolul, pe care autorul îl caracterizează drept ”mare, negru, fioros”, reprezintă tipul omului puternic, dur, care ocupă un loc de seamă în cadrul societății. În relațiile pe care le stabilește cu ceilalți, îl preocupă avantajul sau profitul pe care l-ar putea obține. Prin urmare, se arată înțelegător cu coțofana care îl apără de ”muște, de țânțari și de tăuni” și pe care o tolerează pe spinarea sa, dar se arată neînduplecat cu cățelul, de la care nu poate obține niciun avantaj.
       Fiind un animal puternic, el se dovedește, totodată, impulsiv, mâniindu-se repede. Astfel, îl ia în coarne pe cățel și îl aruncă la pământ într-o clipă.
       Disprețul pe care îl are față de cățel, pe care îl privește ca pe o ființă slabă, obraznică și fără minte, se manifestă în limbajul aspru și jignitor: ”javră”, ”potaie proastă”.
       Câțelul este tipul omului simplu, încrezător în ceea ce vede, dar îndrăzneț și profitor. Deși mai slab decât bivolul, îl consideră pe acesta naiv, de care crede că poate să profite. Lipsit de simțul realității și orbit de tentația plimbării, el sfidează puterea bivolului și, cu îndrăzneală, sare în spinarea acestuia, vrând să se bucure și el de avantajul de a fi plimbat degeaba.
       Coțofana reprezintă individul lipsit de importanță și umil. Este un personaj-martor, fără să se manifeste în vreun fel. Este tolerată de bivol, are voie să stea pe spinarea acestuia pentru simplul motiv că îl apără de insecte supărătoare.
       Narațiunea se împletește cu dialogul, cu monologul și cu scurte notații descriptive.
       Prezentarea întâmplărilor, replicile personajelor sunt realizate în limba vorbită, cu accente populare și familiare, într-un ritm vioi, bogat în mijloacele expresive ale oralității, interjecții (”zdup!”, ”ah!”) etc..
       Umorul rezultă din modul în care autorul povestește pățania cățelului dornic de plimbare gratuită, care este luat în coarne și aruncat ”ca o zdreanță în trifoi”.