Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

marți, 23 iulie 2013

marți, 9 iulie 2013



LEGENDE ȘI POVEȘTI DIN COSTEȘTI


       Pornind pe cărările-aducerii-aminte, alintată de un dor fierbinte, de cântecul privighetorii și-al imnurilor sfinte, iată-mă ajunsă, în cele din urmă, în fața Marii Porți Ferecate a Costeștiului, singura cale de acces spre sufletul locuitorilor comunei Costești, cu tradițiile, cu obiceiurile, cu realizările și poveștile lor, poartă pe care scrie, cu litere gravate-n bronz și-argint de-odinioară, La obârșie, la izvoare...
       M-am oprit în fața Porții... Oare unde aș putea găsi cheia acesteia? Caut cu privirea în jurul meu... Mare și minunat este Domnul Dumnezeu! Iată, dar’, acolo, jos, un bilețel! Oare ce scrie-n el? Ridic biletul degrab’ și-l citesc cu nesaț. Stă scris, cu litere negre, pe alb: ”Pentru a putea pătrunde aici, trebuie să rostești cele trei formule magice…”... Din nefericire, sfârșitul ilizibil al mesajului mă dezamăgi pe dat’ profund... Cele trei formule magice?!??? De unde să le iau? Oare care-or fi ele? Niciun indiciu? Nimic? Și de ce neapărat trei? Ah, da! Nu observasem! Poarta are trei mari lacăte de aur!
       Îmi doresc atât de mult să mă identific, măcar și pentru o clipă, cu sufletul locuitorilor din Costești, încât voi face tot posibilul pentru a găsi cheile potrivite cu care să deschid lacătele de poveste!
       Un vânt adie ușor, înviorând și floare, și fir de iarbă, și rază de stea, rază de soare, stăpânitoare… Și-n unduirea lor, florile-și scutură firav corola de farmece și de minuni... Minuni? Ca într-un basm, ca-n basmele copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în cartea din casa bunicilor mei, Istocescu T. Nicolae și Teodora, costeșteni din satul Văratici, strada Mlăci, basme cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, basme cu formule consacrate, inițiale (de deschidere), mediane și finale, precum ”A fost odată ca nicioată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”, ”Și-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este”, ”Și-ncălecai pe-o șea și vă spusei dumneavoastră așa”, pornesc, frenetic, în căutarea lor, cu mult entuziasm.
       Și caut..., și caut... Prima formulă n-ar putea fi...
      

       ...Am bătut
       la porțile muntelui
       și ele mi s-au deschis,
       lăsându-mă
       să-i descopăr
       minunea...

       Am bătut
       la inima muntelui
       și ea mi s-a deschis,
       lăsându-mă
       să te descopăr –

       Lumină și Vis...

       Am bătut, apoi,
       la inima ta
       și ea mi s-a deschis,
       lăsându-mă
       să plutesc
       între Realitate și Vis...?!???...
       Am spus aceste versuri și iată că cercul de aur al primului lacăt a pocnit, lăsându-l să se deschidă în mâna mea...
       Plecând, mai departe, în descifrarea misterului, m-am gândit că a doua formulă s-ar putea să fie..., s-ar putea să fie... Da! De ce nu? Chiar LEGENDA COMUNEI COSTEȘTI[1]...







LEGENDA COSTEȘTIULUI


       Legenda Costeștiului sună așa:
       Trei frați fost-au aievea, cândva -
       Costea, Bărbat și Dobre numele lor erau,
       Ținuturi noi și mândre-ntemeiau,

       La poale de munte,
       Cu vii, păduri și lanuri multe,
       Cu ape repezi, de cristal,
       Tămăduitoare și pline de har.

       În timpul ce-a trecut,
       Barbu Craioveanu-a vrut
       Multă mântuire pentru-acest ținut.
       Rugându-se neîncetat,
       Slavă Preasfintei Treimi a ridicat.
       Domnul pe el bine l-a cuvântat
       Să aducă-n sat
       Sfinte moaște de cinstire,
       La a sa zidire,
       Falnica-i Mănăstire –

       Bistrița - cea renumită,
       Bistrița - multcăutată,
       Bistrița - Cetate-Olteană,
       Bistrița cea vâlceană.

       Povestea-n continuare spune-așa:
       Grigorie Sfântul și el dorea
       Bună cumpărarea sa.

       Astfel ușor el s-a lăsat
       Pe talerul cântarului -
       Bucurie Banului.

       Din Decapolia fu adus,
       Spre închinare a fost pus,
       Grabnic ajutător el s-a aflat,
       Vindecător preaminunat.

       În suflete, speranță, tuturor a dat,
       Lumină - ochiului cel întinat.

       Iată că și cel de-al doilea lacăt și-a scuturat cu putere hainele-I de aur ce-l împresurau și, pocnind ca dintr-un bici fermecat, s-a deschis în fața mea.
       A mai rămas un lacăt!... Acum, nu trebuie să greșesc absolut deloc! Dacă nu nimeresc formula, voi rămâne blocată, pe veci, aici… Dacă dau greș… Totuși, îmi iau inima-n dinți și-ncerc!
       Înainte de a rosti formula, gândul mă duce la puterea locuitorilor costeșteni, la demnitatea lor și mândria de a aparține acestor meleaguri… Aaaa!... Aha! Este! Da!

ARNOTA

       Scăpând de urmăritorii turci,
       Domnitoru-a ridicat atunci
       Mândră Mănăstire,
       Loc de primenire
       Și de mântuire.

       Brâncoveanu Constantin,
       Cel cu inimă de martir,
       Daruri din destul a dat,
       Cu suflet ales, curat.

       Renovată de Știrbei,
       Dăinuie tăcut în munte.

       Curcubeu frumos și punte
       Ea din veac s-a arătat
       Credinciosului adevărat,
       Ridicându-l spre Înalt.

       De Arhangheli ocrotită,
       Arnota este numită.

       Arnota e binecuvântată,
       Tăria lui Matei s-arată,
       Tărie în credință,
       Luptă, dor și biruință.

       ”Cuib de vulturi” legendar,
       ”Stup de-albine”, și nectar -

       Asta-i Arnota de-acum,
       Rugăciune, muncă, spor și har,

       Asta-i Arnota de-acum,
       Maici, surori, cu bucurie-apar,

       Slavoslovind neîncetat
       Pe-al nostru Mare Împărat.

       Ce norocoasă am fost! După ce au pocnit cercurile de aur ale celor trei lacăte, Poarta s-a deschis și am putut intra în lumea mirifică a Costeștiului, cu școlile sale mănăstirești, cu obiceiurile și tradițiile care vin din veacuri străbune, cu frumoasele costume care îi fac pe purtătorii lor să semene cu haiducii și cu prințesele poveștilor copilăriei. Iară din loc în loc, ca niște bijuterii de mare preț, proiectate pe cerul senin al primăverii, se zăresc bisericuțele sfinte din basmul copilăriei mele dragi: Costești!
       Am văzut locurile acestea cu ochi de copil, în foșnet de Frunze și de miros de fân… Apoi am simțit mirosul laptelui proaspăt, muls de la vacă, Joița sau Joiana… În final, am înțeles că aceste meleaguri sunt unele dintre acelea binecuvântate de Domnul pe pământ! Acest lucru, precum și multiplele fire care mă leagă de acest colț feeric de țară m-au determinat să alcătuiesc prezenta lucrare.
       Aici este locul în care legenda își dă mâna cu Îngerii și Sfinții, aici îți poți regăsi etern liniștea, pacea sufletească, îți poți ”reîncărca bateriile” și a o lua mai departe. Curaj!
       Ceea ce m-a impresionat aici, dintru început, a fost dansul ansamblului folcloric ”Domnițele”, ce ai impresia, uneori, că este desprins din paginile romanului ”Ciuleandra”, ori ale romanului ”Ion”, operele literare ale binecunoscutului ardelean Liviu Rebreanu. Alteori, ai impresia că, venind din vremuri străvechi, demult apuse, sunt chiar Zânele Nopții sau poate ale Dimineții…
       Povestea ”Domnițelor”? Grupul, format din cadrele didactice ale școlii din satul Costești, precum și din femeile comunei, talentate la joc și cântec, număra, în 2007, 16 membre: Maria Coca, Maria Colniceanu, Maria Crăcană, Ștefania Crăcană, Oana Crăciun, Alina Duță, Daniela Grigore, Sorina Huruială, Ioana Istocescu, Mădălina Jidoveanu, Elisaveta Lăpădat, Maria Lăzărescu N., Maria Lăzărescu V., Mihaela Măgureanu, Floricica Mândreci, Mihaela Șontrop. El a fost înființa în anul 1983, la propunerea doamnei profesoare Felicia Voineag.
       Coregraful grupului este doamna Maria Costantinescu, din Râmnicu-Vâlcea, care a ales muzica, a creat pasul de dans, a ales costumul, căruia i-a adăugat comănacul, spre a-l diferenția de celelalte costume din județ, element ce aduce un plus de frumusețe și eleganță.
       În prezent, ”Domnițele” activează sub bagheta fermecată a doamnei învățătoare Floricica Mândreci; tot sub conducerea acestui deosebit om ființează și formația de dansuri ”Fereguțele”, alcătuită, în mod predominant, din elevi ai claselor I – IV.
       Povestea costumului popular din această zonă am aflat-o tot de la doamna învățătoare Floricica Mândreci, dar și de la o fostă elevă a Școlii Generale Costești, Oana Crăciun. Astfel, am înțeles că, unice prin varietatea modelelor și culorilor, costumele populare uimesc şi încântă ochiul.
       Făcute, odinioară, cu trudă şi cu migală, de mâini pricepute, pentru a fi purtate în zile de sărbătoare, în ziua nunţii, ele sunt scoase acum din lăzile de zestre ale bunicelor şi străbunicelor, pentru a le putea admira în voie frumuseţea şi eleganţa, rezistenţa în timp.
       Costumul popular – şi voi prezenta chiar costumul domnişoarei Oana – se croieşte tăindu-se în foi drepte, care sunt folosite integral. Pe fondul alb al costumului popular, motivele sunt dispuse în părţi vizibile, astfel: la gura cămăşii, în dreptul umărului, pe mâneci, pe guler, pe piept şi pe poale.
       Costumul popular purtat de fete este alcătuit din: fustă, cămaşă, zăvelci, bete, maramă, comănac, opinci (pe timpuri, opincile erau din piele de porc), ciorapi de lână. Fusta este compusă din foi de formă dreptunghiulară, prinse unele de altele cu cheiţă de arnici roşu, încreţită în talie, la poale având cusută o bordură care imită un fragment al modelului de pe cămaşă.
                                                                                                                                                 
       Cămaşa a evoluat în decursul anilor. Tipul vechi al cămăşii era croit din foi drepte de pânză ,,de casă”,  ,,cu ciupagul la deal şi trupul la vale”, adică în sus cămaşa propriu-zisă şi în jos – poalele. Între foile poalelor, se intercalau, pe şolduri, câte doi clini, încheiaţi ,,cu cheiţă”. Tivul poalelor era făcut cu igliţa, croşetat cu model ,,colţ” ori ,,creasta cocoşului”. Foile, la cămaşă, se încreţeau către gât în bentiţă (un guler mic). Cămaşa, puţin crăpată pe mijlocul pieptului, se leagă la gât cu doi ciucurei făcuţi din acelaşi arnici roşu cu care este cusut tot costumul. Ornamentele cusute pe piept sunt aşezate, din loc în loc, precum stelele pe cer. Sub braţ, era introdusă ,,broşchiţa”, cu rol de lărgire, pentru  uşurarea mişcării braţului, iar mâneca se încreţea ,,în brăţară” la partea inferioară, intr-o bentiţă cusută şi ea cu o mică parte din modelul cămăşii. Mânecile sunt largi. Ornamentele sunt aşezate în altiţă sau cusute compact; sunt modele geometrice sau florale, modele care se regăsesc şi pe pieptul cămăşii (ciupagului), şi la poale, şi care sunt împodobite cu mărgele sau paiete de diverse culori.
       Zăvelcile sunt de mai multe tipuri. Astfel, zăvelca din faţă, numită ,,zăvelca din pânză”, este cusută cu bumbac alb pe un fond negru, şi are la bază ciucuri; este o creaţie unică în portul popular românesc şi, totodată, elementul cel mai caracteristic al costumului femeiesc vâlcean. Ea este ţesută în război, cu bumbac negru, şi aleasă cu bumbac alb, pe care s-au aplicat mărgele colorate (la fel ca la cămaşă şi poale). În treimea inferioară, modelul este sub forma unei borduri late, compusă din două rânduri orizontale de motive geometrice (pătrate), încadrate de chenare. În partea superioară, costumul Oanei Crăciun are modelul format din trei şiruri  verticale, ce se succed.
       ,,Zăvelca din spate”, ţesută în război, cu fir roşu de lână, are modele florale sau geometrice, reduse ca dimensiuni, situate pe verigile orizontale, mai înguste sau mai late, care o brăzdează.
       Betele, înguste, sunt ţesute în război în patru iţe, ornamentate, din năvădeală, cu diverse motive; unul din ele, motivul ochiuri, are coloritul provenind din firele de urzeală, care rămân vizibile prin procesul ţesutului. Ele au ciucuri la capete.
       Marama, ţesută cu fir de mătase naturală, cu o ornamentaţie discretă, compactă pe transparent, sau strălucitor-metalic pe văl subţire, o înnobilează pe purtătoarea costumului popular femeiesc, conferindu-i o notă de eleganţă.
       Comănacul este confecţionat din carton tare, peste care este pusă o pânză subţire de culoarea maramei, ori îmbrăcat în maramă de borangic, respectând oarecum stilul ,,domniţelor” pictate pe zidurile lăcaşurilor de cult din zonă.
       Portul bărbătesc[2], mai sobru, este şi mai simplu. În picioare, se poartă opincile uşoare cu nojiţe, din piele de porc sau de vită tăbăcită, ori încălţăminte obişnuită.
       Pantalonii albi, cunoscuţi sub numele de ,,cioareci”, ,,nădragi” sau ,,iţari”, sunt vara confecţionaţi din pânză de cânepă sau din bumbac, iar iarna din dimie de lână; sunt ornamentaţi foarte puţin, cu găitane negre.
       Cămaşa albă, din pânză de cânepă sau de bumbac – pentru zilele lucrătoare - şi din pânză de bumbac, pentru sărbători, în forma ei clasică, este croită în foi drepte, cu foaia din faţă trecută peste umeri spre spate, fără cusături pe umeri. Are mânecile lungi, iar gulerul mic se leagă sub băiere, cu ciucuri.
       Foile de pânză ale cămăşii sunt unite prin ,,cheiţa cu acul”.
       Decorul redus este plasat pe guler, într-o ornamentaţie, de obicei, albă.
       Brâul care încinge mijlocul poate fi ales în război, ori este simplu, roşu, ţesut în patru iţe, şi mai lat.
       Ilicul este simplu, din lână săină, cu mâneci.
       Un moment important în tradiția și viața locuitorilor comunei Costești, devenit parte integrantă a marii povești costeștene, îl ocupă bâlciul din 15 august.
       După cum amintea, cândva, prin vara anului 2002, Părintele paroh al bisericii parohiale Costești, Marin Ion, datorită faptului că boierii Craiovești au înzestrat Mănăstirea Bistrița-Olteană cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, încă din vechime s-a creat aici un adevărat pelerinaj al creștinilor din împrejurimi și de pretutindeni. Acest lucru a trezit, la un moment dat, și interesul comercial, apărând, în timp, și negustorii ambulanți. Mai întâi cu tămâie, icoane și alte obiecte de cult, apoi cu tot felul de produse. Așa a apărut bâlciul, care, la început, avea loc în curtea Mănăstirii și, în timp, luând amploare, a fost împins la poarta acesteia și din ce în ce mai jos, până când, de câteva bune decenii, se desfășoară în poiana numită ”Stog”. Această poiană este mărginită, în partea de apus, de albia râului Bistrița, iar la răsărit de un vârf de deal împădurit, de formă piramidală aproape perfectă, un punct de reper inconfundabil pentru comuna Costești. Locul, în sine, unde se desfășoară bâlciul, este pitoresc, oferind liniște și relaxare tuturor celor ce doresc o ieșire din cotidian, din urban.
       Iată ce își amintea, în 1973, la 61 de ani, Elisabeta Petrescu[3], locuitoare a satului Bistrița, în legătură cu acest bâlci: ”nu pot să uit că tot timpul anului părinții îmi spuneau: ”dacă vei fi cuminte, o să te luăm la bâlci”. Așteptam bâlciul ca pe o adevărată minune. Toată casa se pregătea: surorile își coseau costume noi, frații mai mari, bote, fluiere, iar cei din satele vecine – ulcioare de pământ ars, linguri, fuse, mosoare, ce aveau să le vândă în bâlci, să le schimbe cu alte obiecte de care aveau nevoie. Și așteptând așa, venea și ziua mult dorită. Mergeam repede, iar picioarele desculțe pătrundeau adânc în praful drumului, ridicat de carele împovărate cu mărfuri și de căruțele cu flăcăi și fete care cântau. Bâlciul mă fermeca. Nu știam unde să mă uit, întâi și întâi. Era unicul prilej de a vedea multă, foarte multă lume, multe mărfuri, oameni îmbrăcați în minunate costume populare.
       La doina fluierului, se avântau în horă băieții și fetele mai mari.”
       Un alt locuitor al comunei Costești, domnul professor Aurelian Stoican, în anul 2002, își amintea, cu nostalgie, de bâlciul tinereților sale: ”referitor la bâlciul anual prilejuit de ziua de 15 august, pot să spun că își are începuturile în micile activități cu caracter bisericesc ce se desfășurau în preajma Mănăstirii Bistrița. Călugării, prezenți cu această ocazie aici, vindeau obiecte de cult. Mai târziu, a fost nevoie ca bâlciul să se extindă spre partea de sud a satului, respectiv Bistrița de astăzi. Bâlciul de altădată se desfășura după toate tradițiile bâlciurilor românești, cu: tiribombe, care, de fapt, erau destul de arhaice, împinse de cetățeni, de oameni plătiți special, care stăteau undeva deasupra tiribombelor și le împingeau cu eforturi adesea de nedescris; fanfara Grigorache (Grigoreștii asigurau muzica spectacolului), băuturile (mai ales vinul, berea), care erau la modă, limonada de culoare roșie… Întâlneai, de asemenea, tot felul de jocuri de noroc…”.


                                                     
       Între anii 1938 și 1953, fanfara Fabricii de Cherestea ”Arnota”[4], condusă de trompetistul Vică Gheorghiu, și care avea în componență pe Tache Grigorescu (corn), Gheorghe Istocescu-Boierică (clarinet), Vasile Straticiuc, Gore Grigorescu (trompetă) și Constantin Curelaru (tobă), acompania, cu cântecele sale specifice, zumzetul de furnicar al bâlciului de Sfânta Marie Mare.
       O legendă vie, a cinului monahal și a culturii române, este și Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, viețuitor al Mănăstirii Bistrița-Olteană, un OM al rugăciunii, truditor în ogorul spiritualității românești, un OM care aduce liniștea și calmul în sufletele ucenicilor săi. Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle? Un OM care, o dată ce te cunoaște, nu te mai uită; un OM cu o memorie extraordinar de vie, un OM cu o voce blândă, cu un cuvânt ce te îmbărbătează în orice clipă ai avea nevoie. Un OM al Bisericii, făcut pentru Biserică, născut pentru a ne îndrepta pe toți, cu mic, cu mare, pe calea mântuirii.
      Descendent al unei vechi și renumite familii româneşti din Maramureşul istoric, al cărui străbunic (contele Ioan Micle de Şugatag) s-a stabilit în Ţara Chioarului încă din anul 1477, a primit, de la o vârstă fragedă, o aleasă educaţie creştinească, în tradiţia rugăciunii, muncii şi a disciplinei, după cum însuşi mărturiseşte Preacuvioşia Sa în cartea „Memorial”, la pagina 7. S-a născut la 7 iulie 1939, în localitatea Plopeşti-Şişeşti, judeţul Maramureş, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei Timofte şi Eudochia Micle, primind, la Botez, numele Valer. La vârsta de 5 ani, a învăţat să citească, de la sora sa mai mare, iar de la vârsta de 7 ani vorbele tatălui său i-au deschis ochii spre înţelegerea realităţilor sociale, cuvinte pe care şi le aduce aminte şi astăzi: „Să ştii că suntem viţă nobilă, dar să nu spui la cineva să audă ăştia”. Era ca o prevestire a ceea ce urma să fie.
       La 11 noiembrie 1954, în vârstă de 15 ani, renunţând, de bună voie, la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu-Mare, unde fusese admis ca bursier, urmează calea sufletului său, luându-şi Crucea cu demnitate: intră novice la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, judeţul Maramureş, condusă de Protosinghelul Iustinian Chira. Remarcându-se ca un tânăr studios, avid de noi cunoştinţe, Părintele stareţ l-a trimis la Seminarul Teologic din Cluj, unde a fost admis în anul 1955.
       La 19 iulie 1958, a depus voturile monahale, primind numele Veniamin.
       A absolvit cursurile Seminarului Teologic din Cluj, primul din cei 40 de colegi câţi avea, în luna iunie 1959, iar în toamna aceluiaşi an a fost admis, tot primul, la Institutul Teologic din Sibiu. Însă, pe 3 octombrie, în baza Decretului 410/1959, a fost înlăturat din Institut, apoi, la 1 noiembrie, chiar izgonit din mănăstire, împreună cu ceilalţi monahi. La 7 noiembrie, se angajează într-un Atelier de pictură şi confecţionat rame de tablouri, în oraşul Dej, urmând şi Şcoala de Artă Populară din localitate, certificându-i-se talentul de pictor nativ.
       Întrucât Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia rămăsese fără slujitori, Părintele stareţ Iustinian a intervenit, pe lângă Episcopia Clujului, pentru readucerea sa în aşezământul monahal şi, la 20 decembrie 1959, în urma aprobării eparhiale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost hirotonit ierodiacon, iar în ziua următoare ieromonah, calitate în care, pe lângă activitatea gospodărească din Sfânta Mănăstire, a oficiat Sfintele Slujbe bisericeşti, a predicat şi a mărturisit credincioşii, a desfăşurat o activitate misionar-pastorală în unele parohii vacante, precum Vima Mică, Maşca, Fânaţe, Copalnic etc..
       În perioada ianuarie – aprilie 1961, a suplinit parohia Suciu de Sus, din Protopopiatul Lăpuş, judeţul Maramureş.
       La îndemnul Episcopului Teofil al Clujului de a-şi relua studiile universitare, s-a înscris în acelaşi Institut Teologic din care fusese înlăturat, frecventând cursurile facultăţii între anii 1962 – 1966, la 26 iunie susţinându-şi examenul de licenţă, pe care l-a trecut cu calificativul „Excepţional”.
       Timp de doi ani, la recomandarea rectorului Sofron Vlad, între 1966 şi 1968, a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică, avându-l ca îndrumător pe profesorul Diacon Dr. Nicolae Balca.
       În vacanţe, mergea la Mănăstirea Rohia, încadrându-se în programul de muncă şi rugăciune.
       Ca doctorand, a obţinut o bursă guvernamentală franceză, în aprilie 1968.
       În Franţa, la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg (1968 – 1971), şi-a pregătit teza de doctorat cu titlul „Problemele predicii creştine în vremea noastră”, cercetând şi documentându-se la modul cel mai serios, în bibliotecile Universităţii franceze, precum şi în cele ale oraşului, participând la congrese teologice, vizitând renumite centre de cultură şi aşezăminte monahale din Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
       Se reîntoarce în ţară la 24 august 1971, unde este numit asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti.
       Fără a bănui ceva – sau poate DA! -, greul îl cuprinde în mrejele-i reci, tăioase, prin intrigi de culise, ţesute „în cercuri mai înalte”, ajungând profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş, unde predă, în anul şcolar 1971 – 1972, Limba franceză şi Tipicul bisericesc, fiind, în acelaşi timp, şi duhovnicul elevilor.
       La solicitarea profesorilor Institutului Teologic din Sibiu, candidează şi ocupă postul de asistent la Catedra de Omiletică şi Catehetică, conducând seminarile Catedrei, precum şi pe cele de Istorie a Bisericii Universale, predând însă şi Limbile Franceză şi Latină.
       La recomandarea Patriarhiei Române, este numit reprezentant al Institutului Teologic din Sibiu pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim, în 1973, perioadă în care şi-a continuat definitivarea cercetărilor privind teza sa de doctorat, bucurându-se de aprecierea tuturor membrilor acelei instituţii de învăţământ superior.
       Dar, cum afirmam mai sus, răul se instala, pe zi ce trecea! Aşa se face că, la 7 iunie, chemat în ţară, prezentându-se în audienţă la Preafericitul Patriarh de atunci, Iustinian Marina, acesta l-a întâmpinat cu cuvintele: „Veniamine, eşti prelucrat! Ştiu că sunt intrigi, nu te descuraja, că şi eu am avut parte de ele toată viaţa.”
La Departamentul Cultelor, unde a fost chemat şi primit de vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, au avut loc discuţii dure, Părintele Arhimandrit fiind acuzat de activitate antiguvernamentală, antipatriotică şi antiortodoxă. Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, care „inima înfrântă şi smerită nu o va urgisi” (Psalmul 50 al lui David), după mărturisirea părintelui de la pagina 11 a cărţii sale, „sufletul i-a fost învăluit într-o pace divină”, care l-a ajutat, de atunci înainte, să privească totul „cu deaşarea înţeleaptă a monahului”. Părintele Veniamin Micle a fost transferat la Seminarul Teologic Mofleni – Craiova, la recomandarea Departamentului Cultelor „de a nu fi pierdut pentru Ortodoxie într-un centru ca Sibiul, unde sunt mai multe confesiuni creştine”. Aici a predat Limbile Franceză, Engleză, Rusă, Filosofia, Logica, Ecumenismul şi Istoria religiilor, fiind, permanent, şi diriginte. Timpul liber şi l-a dedicat studiului, publicând în numeroase reviste de specialitate, fiind ridicat, de către Preasfinţitul Mitropolit al Olteniei de atunci, Părintele Teoctist, la treapta de Protosinghel.
       Preafericitul Părinte Patriarh Justin Moisescu l-a numit, la 1 septembrie 1977, director al Seminarului Teologic din Bucureşti, având atribuţii administrative şi didactice.
       Recunoscându-i-se meritele, Sfântul Sinod îl ridică la treapta de Arhimandrit.
       Conştient de responsabilităţile ce-i reveneau ca director, a organizat şi condus întreaga activitate conform legilor şi regulamentelor aflate în vigoare, ceea ce însă i-a atras numeroase animozităţi, chiar duşmănii, urzindu-se numeroase intrigi pentru înlăturarea sa. A apărat drepturile elevilor şi ale angajaţilor acestui aşezământ liceal teologic şi, pentru că nu l-a părăsit pe Părintele Calciu în vremea în care acesta îşi începea lupta făţişă cu regimul politic şi cu complicii săi din sânul Bisericii, prin predici care au ridicat tinererul, teologi și studenți la diferite facultăți din Capitală, o dată cu dărâmarea Sfântului Lăcaş Enei (1 mai 1977), Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost biruit de „cei interesaţi”, Departamentul Cultelor şi foruruile bisericeşti superioare retrăgându-l la mănăstire, pentru tot restul vieţii. Avea 40 de ani, dintre care 25 de viaţă monahală. Aşa că nu s-a speriat.
       De la Bucureşti, a ajuns la Mănăstirea Cozia, unde a avut o parte din biblioteca personală de pe vremea când activase ca asistent la Institutul Teologic din Sibiu şi unde a fost numit preot slujitor, stareţul de atunci, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gamaliile Vaida, permiţându-i să-şi continue activitatea culturală. Este perioada când publică o serie de studii teologice, bine documentate, în cele mai prestigioase reviste bisericeşti. A refuzat, cu demnitate, orice fel de avansare, chiar şi susţinerea tezei de doctorat, smerindu-se pe deplin.
       În urma insistenţelor venite din partea Preasfinţitului Episcop Iosif al Râmnicului, a acceptat cu greu funcţia de mare eclesiarh al Catedralei episcopale, între 1982 – 1983, perioadă în care a întreprins călătorii de studii la Muntele Athos, pentru cercetarea manuscriselor româneşti din Biblioteca Schitului Prodromu. Reîntors în ţară, a solicitat, în scris, Episcopiei Râmnicului, să intervină la forurile competente pentru recuperarea clădirilor Sfintei Mănăstiri Bistriţa – Olteană, care, de peste 20 de ani, serveau drept altceva. Primind aprobarea, i s-a încredinţat stăreţia acestei Sfinte Mănăstiri, în vederea restaurării şi reorganizării vieţii monahale. Ca urmare a numeroaselor demersuri, s-a hotărât ca la Mănăstirea Bistriţa – Olteană să se creeze un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), precum şi organizarea unui muzeu al tiparului românesc, aici descoperindu-se primele tipărituri din ţara noastră; de asemenea, s-au creat săli spaţioase pentru lectură, simpozioane, conferinţe şi comunicări ştiinţifice, repartizându-se, pentru acestea toate, un spaţiu generos, de peste 1000 m pătraţi.
       În luna septembrie a anului 1986, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a fost numit diriginte de şantier, aducând contribuţii majore la refacerea materială a Mănăstirii.
       Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle a stat neclintit în faţa furtunii şi a mers fără şovăire, cu coloană vertebrală dreaptă, către împlinirea lucrării bune şi de folos. Un om exigent cu sine, călugăr de vocaţie , este un neliniştit căutător de comori din trecutul spiritual românesc. Un monah-cărturar care se înscrie pe linia bunelor tradiţii ale monahismului românesc.
       Tot ce a scris, până acum, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, certifică o viaţă închinată lui Dumnezeu prin cuvânt şi scris, precum şi cercetării Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, a monahismului ortodox.
       Părintele Arhimandrit Veniamin Micle de la Sfânta Mănăstire Bistriţa – Olteană face cinste, prin tot ceea ce întreprinde în domeniul vieţii monahale şi spirituale, nu numai sfântului lăcaş de cult, ci şi Ardealului, al cărui fiu vrednic este. Merită orice jertfă să-l căutăm, pentru că niciodată nu-i prea mult ca să întâlneşti un înţelept. Merită să-i cunoaștem opera. De pildă, cartea Introducerea tiparului la români, care a ieșit de sub teascuri la Sfânta Mănăstire Bistrița din Eparhia Râmnicului, în anul 2011, începe cu o relatare a istoriei tiparului, a cărții tipărite, autorul punctând evenimentele esențiale, respectiv: întrebuințarea, încă din mileniul al III-lea î.d.Hr., a ștampilelor și peceților ca forme de tipar pentru imprimarea tăblițelor scrise, cum sunt cele din renumita Bibliotecă a Palatului regal din Ninive, formată din cărămizi imprimate, apoi arse; descoperirea, la Babilon, a unor sigilii cilindrice, cu ajutorul cărora se transpuneau, prin rulare, în lutul proaspăt, diferite semne în cărămizile destinate construcțiilor; a pietrelor de sigilii gravate în formă de cărăbuș, în Egipt, care aveau, în partea inferioară, câteva hieroglife; a țesăturilor imprimate, tehnică inventată în Orient, care consta în acoperirea cu un strat de vopsele a unei plăci gravate și aplicarea ei pe o pânză întinsă foarte bine; a tipăririi xilografice prin placa de lemn gravată; a tipăririi tabelare, tehnică de origine chinezească, inventată prin secolul al VIII-lea; a tipăririi cu ajutorul literelor mobile.
       Autorul cărții prezintă, apoi, cum a apărut tiparul slavon, care este premergătorul tiparului românesc. Astfel, aflăm că prima carte tipărită în limba slavonă este un ”Liturghier catolic”, numit Missale. Aparița are loc în anul 1483.
Unii cercetători atribuie apariția acestui ”Liturghier” slavon ieromonahului Macarie din Muntenegru, care l-ar fi tipărit la Veneția, unde îl însoțea pe principele George Cernoievič, cel care va înființa, mai târziu, tipografia de la Cetinje. Se pare că a fost tipărit cu litere glagolitice.
       După Missalul catolic din 1483, tiparul slavon apare în Polonia, țară care a cunoscut arta imprimării tipografice încă din anul 1474. La început, aici se tipăreau opere în limba latină, iar din anul 1491 se editează cărți în slavona bisericească, pentru ortodocșii de răsărit, datorită întreprinderii comerciale a librarului Johann Haller din Augsburg, cu scopul de a le răspândi printre ruteni și români.
Cele dintâi cărți tipărite în slavonă, cu litere chirilice, apar la Cracovia, în anul 1491: un Octoih, urmat de o Psaltire și un Triod.
       Schweipoldt Fiol, primul tipograf din lume, care a imprimat cărți în limba slavonă cu caractere chirilice, editase, până la 21 noiembrie 1491, un număr de cinci titluri, și anume: Octoihul, Ceaslovul, Triodul, Triodul înflorat și Psaltirea.
Dintre cele cinci cărți de la Cracovia, se mai păstrează, astăzi, Octoihul, Ceaslovul, Triodul și Triodul – Penticostar. Psaltirea nu a fost încă identificată, motiv pentru care specialiștii pun la îndoială existența ei. S-a descoperit, în fondul de carte veche al Bisericii din Șcheii Brașovului, un Triod – Penticostar, apărut la Cracovia, a cărui analiză amănunțită, făcută de Ludovic Demény, dovedește identitatea unor litere gravate în tipografia din Cracovia și chirilica specifică manuscriselor moldovenești, fapt ce a dus la concluzia că litera chirilică moldovenească a servit ca ”original” lui Fiol și Borsdorf. Dovada cea mai evidentă este celebrul ”M cu poale”.
       Unele documente relatează că, în anul 1493, s-a înființat o tiparniță cu litere chirilice la Cernigon.
       O carte slavonă, tipărită la Veneția, cunoscută sub numele de Breviarium sau Carte de rugăciuni, a apărut în anul 1493, din teascurile tipografice conduse de Andreas Thorresano de Asula, fiind o valoroasă lucrare glagolitică.
       Întâlnim, în 1494, o tipografie cu litere chirilice la Cetinje din Muntenegru. Aici s-au tipărit trei cărți: Octoihul – partea I (1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (fără an). Aceste tipărituri i se datorează ieromonahului Macarie, care își va desfășura activitatea în acest centru, între anii 1493 – 1496.
       Cei mai mulți bibliografi admit că tipografia a fost adusă de la Veneția, cumpărată de la Andreas Thorresano, unde Macarie învățase meșteșugul tiparului.
       În ultimul deceniu al secolului al XV-lea apare prima tipografie slavonă pe pământul românesc, fiind instalată în Mănăstirea Peri din Maramureș. Având statut juridic de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a îndeplinit un rol hotărâtor în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și promovarea culturii bisericești în zona de nord a Transilvaniei. Potrivit unei ”depoziții de martor”, făcută în anul 1760 de Ioan Rednic, jude substitut nobiliar din Maramureș, păstrată la Filiala Arhivelor Statului Maramureș, Fondul Prefectura, ”în Giulești se află o carte tipărită în limba rusă, care se numește Pentecostarion, ce s-a tipărit în acel claustru Peri”.
       Tot în perioada respectivă, începea activitatea tipografică și în Țara Românească. Alexandru Odobescu afirma, în 1495, că ”noi știm însă că un ieromonah Macarie, câțiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci, lucra la tipografia domnească”. Pregătirea materialului a durat mai mult timp, reușind ca, în anul 1508, să scoată de sub teascurile propriei tiparnițe, Liturghierul, din care s-au păstrat mai multe exemplare în vechea bibliotecă a Mănăstirii Bistrița din Oltenia.
       În capitolul ”Introducerea tiparului la români”, autorul, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, arată eroarea gândirii potrivit căreia, la începutul secolului al XVI-lea, nu a existat nicio tipografie în Țara Românească , ”marile creații românești, datorate, preponderent, influențelor străine”, rezumându-se, din punctul de vedere al originalității lor, ”numai la puterea de sinteză” . Acest fenomen a fost sesizat și de alți cercetători , care recunosc ”exagerarea influenței străine și sublinierea exclusivă a factorilor de ordin exterior” în multe domenii ale științei și culturii românești.
       Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle observă, în continuare, pe bună dreptate, că istoria tiparului la români a fost ignorată până la mijlocul secolului al XIX-lea, moment în care au apărut primii deschizători de drumuri, în acest sens, și anume: Vasile Popp (DISERTAȚIE DESPRE TIPOGRAFIILE ROMÂNEȘTI, Sibiu, 1838, p.12), Timotei Cipariu (ORGANUL LUMINĂRII, nr.54-55), Alexandru Odobescu, care are ”meritul de a fi stabilit originile tipăriturilor executate din intenție și cu cheltuială românească” (OPERE, II, p. 552).
       Există istorici care acceptă că prima tipografie pe pământ românesc a fost instalată la Mănăstirea Peri din Marașmureș . Aici, în jurul secolului al XII-lea, ființa o sihăstrie, întreținută de străbunii Drăgoșeștilor, cu hramul ”Sf.Arhanghel Mihail”. Temelia sa a fost pusă de ieromonahii Romulus și Ghenadie, în anul 1215.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle amintește de rolul acestei Sfinte Mănăstiri, care, în anul 1391, a fost ridicată la rangul de Stavropighie și unde a funcționat o școală mănăstirească slavo-română, loc în care călugării—profesori se ocupau și cu traducerea cărților de cult din slavona bisericească în limba română (așa cum arată și Aurel Socolan în Pagini de cultură medievală maramureșeană, articol publicat în volumul IV al lucrării ”Maramureș - vatră de istorie milenară”, Cluj-Napoca, 1999, p.315), precum: Manuscrisul de la Ieud, ce cuprinde ”Legenda Duminicii”, Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur în Ziua Învierii și Învățătură despre Sf. Cuminecătură (1391); Codicele Voronețean (ce cuprinde cele patru Evanghelii, Epistolele Sf. Apostol Pavel și Apocalipsul); Faptele Apostolilor, Epistolele, Psalmii și Cântări bisericești, precum și părți din Vechiul și Noul Testament, foarte probabil din jurul anul 1430, Tetraevangheliarul din Slatna – Maramureș, patru Evanghelii și Epistolele Sf. Pavel.
       De asemenea, aici s-au tradus și unele texte apocrife, care au circulat în copii târzii rotacizante, ajungând până la noi prin Codicele Teodorescu, Codex Sturdzanus, Codicele Marțian și Codicele de la Cohalm .
       Concluzia pertinentă a autorului este aceasta: atât particularitățile lingvistice, ca fenomenul rotacismului, cât și unele cuvinte cu o circulație restrânsă, demonstrează faptul că primele traduceri au fost făcute în Maramureș și în nordul Ardealului, cu precădere în Stavropighia Peri. Mănăstirea Peri atinge apogeul înfloririi sale spre finele secolului al XV-lea, în timpul voievodului Bartolomeu Drágffy al Transilvaniei (1495-1499), care era curator al Stavropighiei, în calitate de urmaș al ctitorilor Drăgoșești maramureșeni. O astfel de mănăstire oferea mediul corespunzător dezvoltării celor mai înalte preocupări cărturărești, chiar artei tipografice. Aceasta este explicația refugierii lui Schweipoldt Fiol în Ungaria și a stabilirii sale la Mănăstirea Peri, unde își continuă activitatea, promovând cultura ortodoxă, sprijinind opera inițiată de marele tipograf, după cum amintea Aurel Solocan . La Mănăstirea Peri apar cinci cărți: un Molitvelnic și o Evanghelie în limba română, precum și un Penticostar, un Bucvar și un Triod în limba slavonă, fapt consemnat la 26 august 1760.
       Autorul prezintă faptul că unii cercetători susțin că a funcționat o tipografie la Peri, între anii 1693-1696, înființată de episcopul Iosif Stoica (1690 – 1711), care a tipărit Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul și Triodul, iar alți cercetători sunt de părere că moșiile Mănăstirii ajung dependente de cetatea Hust , așa cum s-a găsit într-un document emis la 9 martie 1607.
       Ultimele știri despre Mănăstirea Peri datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, când întreaga obște, la 13 februarie 1646, roagă conducerea Comitatului să intervină la rege pentru a i se înapoia satul și Mănăstirea, dar nu există dovezi că solicitarea ar fi fost împlinită.
       Se prezintă și alte etape din istoria Mănăstirii Peri, precum: în timpul expediției polone a lui Gheorghe Rakóczy (1657), Mănăstirea a fost devastată, iar moșiile răpite de contele Rédai, de la care au trecut, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la principele Mihai Apafi (1662 – 1690); din 1690, acest ținut își are din nou episcopii săi, de naționalitate română și apărători ai ortodoxiei, în persoana lui Iosif Stoica și Dositei II Teodorovici.
       Cercetătorul Aurel Solocan concluzionează: ”Noi considerăm ca reală activitatea tipografică a lui Schweipoldt Fiol la Mănăstirea Peri, a imprimării cărților, cu mențiunea că s-au tipărit la sfârșitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea. Dacă admitem tipărirea acestor cărți de către Schweipoldt Fiol, atunci înseamnă că activitatea tipografică a fost contemporană în Maramureș sau ceva mai devreme decât în Țara Românească”.
       Cercetătorul Virgil Molin, în articolul Precizări în legătură cu tiparnița de cărți slavo-bisericești de la Cracovia , precum și însuși autorul , sunt de părere că ”năzuința Bisericii noastre de a se folosi de tipar este mai timpurie decât activitatea ieromonahului Macarie”, care a tipărit cele trei cărți: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, între 1508 – 1512, la Mănăstirea Bistrița-Olteană.
       În paginile 38 – 103 ale cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle se ocupă de identificarea tipografului Macarie ieromonahul (1508 – 1512), pornind de la singurele mărturii documentare despre viața și activitatea sa, respectiv: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, apărute între anii 1508 – 1512. Astfel, analizează toate ipotezele celor mai vechi și recente descoperiri în domeniu, oferind repere concludente. Prin urmare, scrie despre Macarie Muntenegreanul, Macarie Bistrițeanul, Macarie Govoreanul, Macarie Mitropolitul, Macarie Athonitul, Macarie Românul. Ieromonahul Macarie este român.
       Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle prezintă opinia unui mare număr de istorici români, precum B.P.Hasdeu, Nerva Hodoș, Nicolae Iorga și P.P.Panaitescu, potrivit cărora tipografia lui Macarie este un produs local, interior, acesta introducând litere de proveniență ardelenească. Dovezi că ieromonahul Macarie a fost român rezultă și din ”Epilogul” cărților sale; el întocmește un ”Epilog” la Liturghier (1508).
       Activitatea tipografică a ieromonahului Macarie, desfășurată între anii 1508 și 1512, a încetat în ”împrejurări ce nu sunt cunoscute”, cum afirmă Nicolae Cartojan. Istoricul P.P.Panaitescu este de părere că ieromonahul Macarie ”a murit curând după terminarea tipăririi Tetraevanghelului (1512), în Țara Românească, numai așa explicându-se încetarea activității tipografiei sub Neagoe Basarab. Opinia aceasta este acceptată și de Petre Năsturel , care scria că ”încetarea tipografiei în Țara Românească odată cu venirea mitropolitului Macarie al II-lea înseamnă că tipograful fie murise, fie părăsise Muntenia”.
       Faptul că nici istoricii și filologii sârbi nu și-l asumă pe tipograful Macarie din Țara Românească, ar fi o greșeală să nu-l recunoaștem ca român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Martinus Burciensis din Cseidino, care, consacrându-se vieții călugărești și primind harul preoției, a devenit ”Macarie ieromonahul”, așa cum este cunoscut în istoria tiparului românesc.
       În continuarea cărții sale, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle precizează, bazându-se pe opinia lui Alexandru Odobescu, că tipografia ieromonahului Macarie a funcționat într-una din cele trei mănăstiri: Dealu, Govora sau Bistrița.
       Hrisovul emis la 16 martie 1494 menționează și numele primului egumen bistrițean, ieromonahul Macarie , conducător al Școlii mănăstirești, unde s-au format cărturarii bisericești și laici ai epocii.
       Amplasată într-un loc pitoresc și strategic, totuși Bistrița nu era o mănăstire izolată, ci așezată ”pe drumul Sibiului”, principalele căi de comunicație ce străbăteau Oltenia medievală, anume ”Drumul Mare sau al Mehedinților”, care lega estul de vestul regiunii, și ”Drumul ungurenilor”, care trecea peste munți în Transilvania, se încrucișau în apropierea ei. Mănăstire ”de centru”, călătorii găseau aici adăpost și loc de rugăciune, punct de întâlnire al strămoșilor noștri de pe versantele Carpaților, dar și loc potrivit pentru aflarea ultimelor noutăți. Așadar, în raport cu toate celelalte mănăstiri, considerate ca loc de activitate a ieromonahului Macarie, Bistrița oferea condiții optime pentru instalarea unei tipografii: centru de cultură slavonă, școală, scriptoriu, caligrafi, miniaturiști, bibliotecă, atelier de legătorie, amplasată într-o recunoscută zonă strategică, având relații cu sudul și nordul țării, fiind ”centrul de cultură cel mai important al Țării Românești, neegalat de nicio ctitorie domnească, o adevărată Bibliotecă centrală de mănăstire” .
Se poate admite ideea că Martin Bârsanu, viitorul Macarie ieromonahul, auzind de renumele așezământului de la Bistrița, solicită primirea în această vatră de cultură, întrucât mănăstirea avea cea mai ”mare rezonanță în epocă” . Aici a descoperit ateliere pentru meșteșuguri fine și călugări capabili să-l ajute la munca manuală, dar și cărturari necesari pentru corectura matrițelor, care cerea știință de carte slavonă și cunoașterea manuscriselor bisericești și capacitatea de a controla textul religios .
       În continuarea lucării sale, Preacuviosul PărinteArhimandrit Veniamin Micle, prezintă principalele trăsături tehnice de realizare ale celor trei tipărturi ale ieromonahului Macarie, din perioada 1508 – 1512. Astfel, Octoihul s-a început cu tipărirea cântărilor Vecerniei și ale Utreniei pentru fiecare zi a săptămânii, aranjate pe opt glasuri, potrivit tipicului. Începând, însă, cu glasul al II-lea, Macarie renunță la cântările zilelor de peste săptămână și le tipărește numai pe cele ale slujbelor duminicale, realizând o formă neașteptată a acestei cărți liturgice . Semnificativ, pentru Octoih, este și existența unei planșe originale, ilustrată cu sfinți, având în fundal o biserică de stil bizantin, ”cu sânuri, în formă de treflă și cupole, fiind clădită în blocuri mari, cubice de piatră” , cu o singură turlă și clopotnița pătrată, ceea ce reprezintă, după părerea istoricului sârb G. Radojicič, biserica mănăstirii unde a funcționat tipografia. Din datele istorice, rezultă că biserica inițială a Mănăstirii Bistrița ”era un triconc cu pronaosul alungit”.
       Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că locul primei tipografii a fost Mănăstirea Bistrița Olteană (C.D.Fortunescu, Nicoale Iorga, preotul Marin Pretorian, Barbu Teodorescu; istoricul Ștefan Ștefănescu, Mircea Tomescu, preotul Emil Nedelescu, Augustin Z.N.Pop, Horia Nestorescu-Bălcești, profesorul Costea Marinoiu).
       În continuare, autorul cărții, după ce amintește de Octoihurile tipărite anterior anului 1510, descrie colofoanele Octoihurilor macariene, prezintă izvoarele sau manuscrisele originale ale tipăriturilor macariene, amintește despre Voievodul Mihnea cel Rău, al cărui nume este reținut și în tipăriturile ieromonahului Macarie.
       În ultimul capitol al cărții sale, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle prezintă emblema tiparniței ieromonahului Macarie, afirmând, în încheiere, următoarele: ”constatând că planșa Octoihului macarian redă o biserică asemănătoare cu cea a Mănăstirii Bistrița din epoca respectivă, iar nu cu cea a Mănăstirii Dealu, o considerăm ca dovada incontestabilă a funcționării tipografiei ieromonahului Macarie în acest renumit locaș de cultură, monumentul reprezentând ”emblema” tiparniței sale”.
       Lucrarea Preacuviosului Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle se încheie cu o solidă bibliografie, studiată cu atenție de-a lungul anilor, precum și cu ”Indici de nume și de locuri”. Este o carte serios documentată, o adevărată lucrare de cercetare în domeniul lingvistic, în care autorul își susține fiecare idee cu citate și argumente covingătoare, logice, edificatoare.
       Povestea bisericilor este scris[ pe chiar zidurile acestor sfinte lăcașuri de cult. Astfel, în cazul bisericii ”Săcături”, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, situată[5] în cătunul cu același nume al satului Costești, pe un promontoriu înverzit, în locul numit ”la Dârlă”[6], între Valea Secăturilor și Valea Lupului, pe o piatră recuperată și încastrată astăzi pe latura sudică a temeliei pridvorului, se poate citi[7], în limba slavonă, ”7176” (=1668) – după toate probabilitățile, anul edificării ctitoriei unei și mai vechi biserici de zid, construită pe vremea când Paisie era egumen al Mănăstirii ”Bistrița-Olteană”.
       Despre biserica anterioară celei noi din Săcături, nu se cunosc decât datele din inscripția vechii pisanii a acesteia, salvată și încastrată în peretele nordic al altarului, la exterior: ”Această sfântă biserică, unde se  prăznuiește hramul Adormirii Maicii Născătoarei de Dumnezeu, s-a zidit din temelie în zilele Prea Înălțatului Domn Io Constantin Alexandru Ipsilant-voievod, și a Prea Sfinției Sale chir Nectarie, egumenul Mănăstirii Bistrița, întru a sa vecinică pomenire, la leat 1803, august 21”.
       Biserica ”Săcături”, renovată de-a lungul timpului, în anii 1925, 1935, 1966, și prin grija Preacucernicului Părinte paroh de acum,Victor-Ovidiu Mureșan, este o biserică durată în zid, în plan triconic, în stil bizantin-brâncovenesc, a cărei înfățișare exterioară reține atenția prin cel de-al doilea registru al său, unde sunt zugrăvite chipuri de Sibile, Filosofi, Prooroci și Sfinți, în medalioane adâncite, terminate la partea superioară cu câte un arc în plin cintru. Astfel, vedem medalionul evocând-o pe Maica Domnului amplasat la răsărit, în dreptul Sfântului Altar, pe Sfântul Arhanghel Gavriil, pe Proorocița Ana, pe Sibila Persica, un Înger – pe absidiola de sud a Sfântului Altar -, pe Sibilele Samiea, Delfina, Himerie, Libina, Frichia, pe Filosofii Platon, Filon, Aristotel, Ermis, Solon, Plutarh, Deosien, Apolon, Afroditini, Achidin, pe Sfinții Prooroci Solomon și David, pe Sfinții Pavel și Petru, pe Sfinții Prooroci Aaron și Moise, pe Sfânta Muceniță Alecsandra, pe Drepții Melkisedec, Tovit, Iov, Isus Navi, pe Filosofii Erifu, Saitu, Stoik, Tuchitid, Ipocratie, pe Sibilele Tofica, Lefica, Tiburtina, Evropea și Helespondica, un Înger – pe absidiola de nord a Sfântului Altar -, pe Sibila Cameia, pe Sfânta Proorociță Clida, pe Sfântul Arhanghel Mihail.
       Filosofii și sibilele[8] sunt singurii reprezentanți ai lumii păgâne, dinaintea erei creștine, care s-au bucurat de cinstea de a fi zugrăviți în biserica bizantină, de a figura ep suprafața exterioară a zidurilor bisericilor, alături de persoane sfinte din Vechiul Testament, ca unii care nu au făcut parte din biserică, dar care au dorit-o, au prevestit-o (în chip tainic, misterior, nebulos), având, așadar, un oarecare rol în pregătirea psihologică intelectuală a lumii, pentru venirea și primirea lui Mesia.
       Filosofii[9] poartă costume de cavaleri medievali, alții par, mai degrabă, niște magicieni în veșminte lungi. Au coroană pe cap, simbol al maiestății spiritului, și filacter desfășurat, cu inscripția profeției lor. Sibilele au capul descoperit, pieptenătura înaltă, rochie lungă, cu guler răsfrânt și mâneci scurte, până la cot, cingătoare cu pafta dublă de argint. Ele își relevă profețiile pe suluri desfășurate.
       Scenele iadului și ale Raiului, zugrăvite la S-V și la N-V, de-a dreapta și de-a stânga ușii principale de acces a bisericii, te fac să te gândești – cu seriozitate – la viața de creștin, la pocăință, la dulceața Împărăției Cerești, pe care fiecare suflet și-o dorește; te fac să te gândești, cu frică și cutremur, la Judecata de Apoi...
       Ampla panoramă a muncilor iadului[10] este de un dramatism și de o violență izbitoare. Ea este împărțită în patru registre. Astfel, în colțul dinspre N-V, sus, apare Raiul, reprezentat sub forma unei grădini închise cu ziduri, ale căror capete sunt străjuite de turnuri, pe sub care curge o apă (simbolizând cele patru râuri ale Edenului: Fison, Gheon, Tigru și Eufrat). Înăuntru, se ridică o serie de coline, pe care cresc copaci.
       În colțul dinspre S-E, sus, apare, lângă o masă, pe care sunt așezate Sfânta Evanghelie și Sfântul Potir, Domnul nostru Iisus Hristos, Judecătorul lumii, alături de Cumpăna Dreptății, deasupra căreia apare zugrăvit Dumnezeu-Tatăl, Creatorul lumii văzute și nevăzute. Lângă colțul dinspre S al mesei Dreptului Judecător, apare zugrăvit strămoșul Adam, bătrân încuviințat, urmat de alți doi drepți, iar în colțul dinspre N – apare strămoașa noastră Eva, urmată de alte femei dreptmăritoare creștine. Toți stau în genunchi, privind la Hristos.
       Sub această scenă, apare Arhanghelul Mihail, trâmbițând spre toată fața pământului și spre marea de foc, vestind sosirea ceasului Marii Judecăți de Apoi. În partea opusă, aproape de dreptele femei, dar cu fața către pământ, apare un Înger.
       Sub Arhanghelul Mihail, apare zugrăvit focul nestins, ca o mare de foc, ce iese din gura balaurului celui atotmâncătorul, prin para focului fiind pictați păcătoții, care ard veșnic. Îl vedem, aici, și pe Arie, în chiar gura balaurului.
       Jos, în partea de N a scenei pictate, apare zugrăvit un om cu figura bărboasă, ce stă întins pe patul morții. La căpătâi veghează soția. Lângă ei, apare Îngerul Domnului, care îi primește sufletul cu mâna dreaptă, în cealaltă având un filacter. La picioarele omului și după Îngerul Domnului, formând o adevărată scară, stau reprezentanții iadului, fiecare dintre ei purtând filactere desfășurate în mâini, pe care sunt înscrise argumentele aruncării sufletului celui mort în iad.
       Raiul este o grădină cu ziduri închise, ale căror capete sunt străjuite de turnuri. La poarta Grădinii Raiului stă Sfântul Apostol Petru cu o cheie în mână, iar lângă el apare Sfântul Arhidiacon Ștefan; cei doi sunt urmați de cele cinci fecioare nebune (care apar zugrăvite în partea de sus, înspre S, a picturii), care vor să intre și ele în Rai. Apare, tot aici, și un Înger.
       Isaac, Avraam și Iacov stau în primul rând, avându-l în dreapta lor pe tâlharul Dismas, cu crucea. Apare și chipul lui Iisus, așezat, simbolic, în coaroana unui pom – Pomul Vieții.
       Avraam ține în brațe sufletul lui Lazăr.
       O ceată a sfinților se vede în stânga celor trei bărbați drepți ai Vechiului Testament.
       Apar, în Grădina Raiului, cele cinci fecioare înțelepte.
       În rândul de sus, apare Maica Domnului, înconjurată de Arhangheli, Sfinți și Îngeri. Ea stă în picioare, în fața unui scaun, pe care este așezat un căpătâi – o pernă -, și se roagă.
       Turla de pe pridvorul bisericii ”Săcături” este de formă pătrată, cu câte două ferestre pe fiecare latură, cu ancadramente de piatră la partea superioară a acestora, în formă de acoladă frântă, în manieră brâncovenească. Ea este împărțită în două registre și acoperită cu o calotă sferică. În primul registru este zugrăvită icoana hramului bisericii – Adormirea Maicii Domnului -, apoi un brâu format dintr-un tor îngust și un profil drept, ce încadrează un șir de cărămizi profilate, zidite pe cant, desparte acest registru de următorul, în care sunt practicate ferestrele.
       Turlele bisericii au, fiecare, deasupra lor, înălțată pe acoperișul de tablă zincată, câte o cruce în formă de ancoră. Ancora este simbolul neclintirii, al solidității, al liniștii și al fidelității; este simbolul părții stabile a ființei noastre, care ne permite să păstrăm o senină luciditate în fața valurilor de senzații și sentimente. Ancora este frecvent legată de speranță, rămâne un sprijin în fața dificultăților vieții: ”să ținem nădejdea pusă înainte, pe care să o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare”[11].
       Și așa, încă de la exterior, biserica ”Săcături” ne demonstrează complexitatea și savoarea, frumusețea simbolică a îmbinării sale armonioase, istoria sa, scrisă în etape.
       Ușa principală de acces în biserică, de inspirație renascentistă, sculpată în lemn de nuc de către meșterul Dumitru P. Dumitrescu și donată de Ion Săldărescu[12], are ancadramentul de piatră terminat, la partea superioară, cu un arc în formă de acoladă. Ea este sculptată linear, fiind formată din două canaturi, fiecare canat având câte două panouri sculptate, legătura între ele făcând-o un pilastru – sculptat și el, ca și celelalte părți -. Motivul principal în sculptura ușii este linia frântă, care dă un zig-zag ce se împletește cu un altul, dând naștere unor romburi și triunghiuri. Înlăuntrul lor apare un ornament floral (frunze de acant și lalele stilizate). Marginile laterale ale ușii sunt sculptate în lung.
       Deasupra ușii se află pisania acesteia, textul fiind semnat de pictorul Ilie Dumitrescu, cel ce, între anii 1918-1919, a zugrăvit această monumentală construcție, în ulei de nucă și diverși pigmenți de culoare.
       Textul pisaniei? Așa glăsuiește: ”Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică, unde se prăznuiește hramul Adormirii Maicii Domnului, s-a construitdin nou din temelie în 1912, luna iunie, în zilele M.S. Regelui Carol I, cu binecuvântarea P.S. S.P. Episcop al Râmnicului D.D. Ghenadie Georgescu; s-a făcut temelia și zidul și s-a întrerupt construirea în anul 1913, decretându-se mobilizarea cu Războiul Balcanic; s-a continuat lucrarea în anul 1914 și 1915; până la 1916 s-a făcut acoperișul și turla din mijloc și s-a întrerupt construcția prin decretul mobilizării cu Războiul European. În timpul războiului, s-a terminat construcția, în anul 1917, și s-a terminat definitiv în anul 1919, în zilele M.S. Regelui Ferdinand I și P.S. S.P. Episcop al Râmnicului Antim Petrescu. S-a sfințit la 1919, în ziua de 15 noiembrie, de către P.S. S.P. locotenent Alecsie S. Craioveanu al Râmnicului. Întreaga construcție (...) și toate împodobirile s-au făcut din osteneala critorilor și donatorilor creștini, prevăzuți în inscripțiunea din interiorul bisericii”, din pronaos, situată deasupra ușii de acces; sunt 116 nume de persoane, amintite aici: Pr. Sacerdoțeanu, Pr. I. Mihăilescu, Gr. Stănescu, Gr. N. Voineag, Pavel Grigorescu, Procopie Cozmescu, Gheorghe Păunescu, Ilie Dumitrescu, Gheorghe Dârlă, I.M.Slabu, Gh. Istocescu, Ion D. Voineag, D. Nistor, Constantin D. Stănescu, Procopie T. Florescu, Gh. Cosmescu, V. Lăcraru, Maria Anghelescu, N. Iacovescu, Isaia Ionescu, T. Stănescu, Constantin Niță, Calistrat Păunescu, Eftimie D. Sandu, D. A. Ilea, N. H. Culia, Danil Crăcană, Margareta Crăcană, Zamfir Ungureanu, Ana Predoiu, Constantin Hirizan, N. Călin Crăcană, Vasile al Popii, Gh. al Popii, N. Florescu, Constantin D. Crăcană, Filofteea C. Crăcană, I. și N. Ciurea, C. Belețescu, N. Belețescu, I. Blidescu, Maria Cristescu, Ion N. Butoi, D. Duduca, N. Olariu, I.C. Dobrinescu, Ecaterina Copaci, Ion C. Copaci, Anghel Cârstoiu, Gheorghe Cârstoiu, Ion C. Belețescu, Constantin C. Fulgescu, Gh. Mofanu, Popa Nicolae, I.C. Avram, N.I. Istocescu, Petru Ilea, N. Mihăilescu, Nistor Fulgescu, N.D. Popescu, fam. Dumitrescu, Elisabeta Istocescu, Caliopie Popescu, Elena N. Soghin, Ecaterina Crăcană, D. Ciorgan, C. Predoiu, I. Predoiu, Mihai Predescu, Ioan L. Predoiu, Maria Dârlă, Constantin Robu, Anastasia C. Ciobanu, Toma Cheroneson, Pr. N. Lăzărescu, Pr. Constantin Pretulian, Ioachim Popescu, N. Huidu, Anton Stoicănescu, Pavel Dumitrescu, Mihai Popescu, Gh. Grigorescu, Ion Colniceanu, S. Colniceanu, D. Stănescu, Ileana Crăcană, N. Jidoveanu, I. Schiteanu, Danil Colniceanu, Ilarion Crăcană, Gheorghe Alecu, Grigore Castravete, Simion Balotescu, D.I.C. Duca (București), Varvara – monahia, Elena I. Georgescu (Horezu), Pr. Chesarie Popescu (Arnota), Maria-Eftimia Popescu (Horezu), Cosma Perla (Tomșani), Alexandru Crăciun, V. Răducu, I. Diaconescu (Tomșani), Ion-Gheorghe Cimiș, Gheorghe al Dumitrii (Bărbătești), I.A. Combrea (Romani), Ion Lăbău, Maria Lăbău, Ilie Sacerdoțeanu, Grigore T. Baros, Ion Ilea, Gheorghe Florescu, Gheorghe Diaconescu, Nicolae Loghin, Iulian Colniceanu, Victor Fulgescu.
       Scena ”Deisis”, din naosul bisericii, în partea dinspre S-E, îl reprezintă pe Iisus Hristos în postură de Mare Arhiereu, înconjurat, de-a dreapta și de-a stânga, de Sfântul Ioan Botezătorul și de Mama Sa, pururea Fecioara Maria. Iisus Hristos poartă o mitră pe cap, omofor peste sacos și ține o carte în mâna stângă, binecuvântând cu dreapta, toate semnele și însemnările arătându-L în ipostaza de Domn biruitor și slăvit Judecător peste cei vii și peste cei morți, al cărui ultim cuvânt pecetluiește destinele omenești de după sfârșitul veacurilor. Este o pictură bizantin-realistă, sugerând Judecata în dinamica sa duhovnicească.
       Primul registru din interiorul pictat al bisericii ”Săcături” îl formează o compoziție de influență iudaică, cel mai probabil (a templului iudaic): faldurile, lambriurile unei perdele, pe care sunt desenate mici cruciulițe. Ea simbolizează atât Sfânta Mahramă, cât și – sau poate mai ales! – unirea, comuniunea în rugăciune a credincioșilor din timpul Sfintei Liturghii.
       Mahrama Sfintei Veronica – căci de ea aminteam mai sus – este un simbol al Domnului nostru Iisus Hristos. Numele său[13] este legat de o faptă de credință a unei femei care i-a înmânat Domnului Hristos o mahramă ca să-și șteargă chipul plin de sânge și sudoare pe când străbătea drumul calvarului. Se spune că după ce și-a șters chipul asudat cu mahrama, acesta I s-a imprimat profund pe pânză, formând, conform tradiției, cea dintâi icoană nefăcută de mână omenească, foarte prețioasă pentru creștini.
       O altă interpretare a simbolisticii Sfintei Mahrame ar fi aceasta: regele Edesei, Abgar, i-a trimis o epistolă Mântuitorului Hristos, în cetatea Ierusalimului, prin care Îl ruga insistent să vină în Edesa, pentru a-l vindeca de boală. Se amintește, în ”Historia Ecclesiastica”, că Domnul a și răspuns acestui rege, iar o tradiție pioasă menționează că, odată cu scrisoarea, Mântuitorul i-ar fi trimis și chipul său, imprimat, în mod minunat, pe o mahramă. Sfânta Mahramă avea și ea falduri, de unde paralelismul.
       Chenarul ușii bisericii ”Grămești” spune povestea frumoasă a măiestrei arte populare pur românești[14], aceeași pe care o face ciobanul la munte, când, numărându-și zilele ce le mai are până să coboare la vale, crestează răbdător, înflorind armonios furca pe care i-o va dărui mamei, logodnicei sau fiicei sale; aceeași pe care o realizează săteanul ce-și împodobește lada de zestre sau stâlpii prispei și ai porților casei; aceeași pe care o fac femeile în serile lungi de iarnă, când își înflorează iile sau fotele. De unde această asemănare? Din faptul că ancadramentul lat al ușii, alcătuit din mai multe benzi paralele, este lucrat practicându-se motivul frânghiei răsucite, motivele geometrice și solare.

       Iată cum fiecare loc, cum fiecare om își are povestea sa, devenind, peste ani, legendă; poveste ce vine din vechime și merge, de mână cu prezentul, în viitor. Dacă n-am avea amintiri, dacă n-am avea la ce să ne raportăm, am putea fi oare noi înșine? Cu siguranță, nu! Așadar, avem nevoie de trecut, avem nevoie să ne cunoașterm trecutul, obârșia, să căutăm modele, în ceea ce a existat cândva. Modele de conduită morală și duhovnicească, spirituală.
                   Nicoleta Enculescu – București, 25 iunie 2013


[1] Am citit despre Legenda Comunei Costești în nr.1 (anul I), din 1973, al revistei ”Lumina Slovelor”, a Școlii Generale Costești, la pagina 12...
[2] coordonatori GHEORGHE CÂRSTEA şi DOREL CONSTANTINESCU – Judeţele patriei. Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1980, pag.242 – 243
[3] În revista Lumina Slovelor, anul I (1973), nr.1
[4] Dumitru Bondoc – Costești – Vâlcea. 45 de secole de istorie, volumul I, Editura ”Offsetcolor”, Râmnicu-Vâlcea, 2002
[5] Dumitru Bondoc – Costești – Vâlcea. 45 secole de istorie. Monografie, Editura ”Offsetcolor”, Râmnicu-Vâlcea, 2002
[6] Aurelian Sacerdoțeanu – Inscripții și însemnări din Costești – Vâlcea, în ”Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, 1935, p.95
[7] Ibidem 5
[8] Andrei Pănoiu – Pictura votivă din nordul Olteniei, Editura Meridiane, București, 1968
[9] Valeriu Anania – Cerurile Oltului, Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1990
[10] Ibidem 9
[11] Sfântul Apostol Pavel – Epistola către Efeseni, 6: 19
[12] Ibidem 5
[13] Nicolae Chifăr, Pr. Petre Semen – Icoana. Teologie în imagini, Editura ”Corson”, Iași, 1999
[14] Virgil Drăghiceanu – Vechea biserică de lemn din Grămești, în ”Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul III (1910), p.114