Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

sâmbătă, 24 martie 2012

Odiseea unei operații de îndreptare a gleznei. Partea a II-a

Nu mi-am imaginat niciodată că, la numai două săptămâni de la operație, aveam să mă ciocnesc cu partea cea mai tristă a vieții: pierderea cuiva drag. Și, da, așa s-a întâmplat, deși nimic nu prevestea aceasta, în sensul că totul a decurs, normal, ca și în celelalte zile de iarnă, cu ninsoare abundentă. Din acea clipă am început SĂ URĂSC iarna, anotimpul acesta mirific pentru copii...
Lunile au trecut, una câte una, luni (26 martie 2012) împlinindu-se două. Au fost două luni de frică, de teamă, de plâns, de tristețe, de greu. Zile în care uitam că sunt operată, iar dimineața, la trezire, aveam tendința să pășesc... normal... Nopți în care visam că merg precum un om normal, sănătos, așa cum mergeam înainte de accident: fără cârje, fără baston, fără cadru... Au fost săptămâni în care inima-mi tânjea după vremurile vechi, când toți ne adunam în jurul mesei părintești, la aniversarea tatălui, a mamei, a mea, a surorii mele... Sau când mergeam la sora mea, în vizită... Au fost zile în care mă gândeam: ”de ce tata a plecat atât de devreme? De ce nu a mai rămas, să mă fi văzut și el cum merg, cum voi păși, fără cârje, fără cadru?!???...”. Mi-aș fi dorit să participe și el la bucuria mea, știu că își dorea să mă vadă pe picioarele mele, la propriu și la figurat. Știu lucrul acesta, pentru că l-am văzut plângând, atunci, demult, în 1998, după accidentul meu, când am fost transferată de la Secția de Balneofizioterapie a Spitalului Militar Central - București, la Spitalul ”Bagdasar - Arseni”, la Chirurgie, la domnul doctor Ciubotaru. Păstrez această imagine a lui în minte și, de fiecare dată când îi văd fotografia, mi-o reamintesc, cu drag! Îmi pare rău că nu i-am putut cere iertare pentru zilele în care nu l-am ascultat și pentru cele în care nu m-am rugat și pentru el, așa cum ar fi fost normal, așa cum ar fi trebuit... De aceea, dragii mei cititori, RESPECTAȚI-VĂ PĂRINȚII! AVEȚI GRIJĂ DE EI, RUGAȚI-VĂ, ZI DE ZI, PENTRU EI, NU-I UITAȚI, NU-I PĂRĂSIȚI! NU-I JUDECAȚI, CHIAR DACĂ VĂ SUPRAVEGHEAZĂ ȘI VĂ DIRIJEAZĂ VIAȚA, CHIAR ȘI DUPĂ 30 DE ANI! AȘA ÎȘI MANIFESTĂ EI IUBIREA FAȚĂ DE COPII! ÎNCERCAȚI SĂ-I ÎNȚELEGEȚI! EI, CU SIGURANȚĂ, VĂ DORESC NUMAI ȘI NUMAI BINELE!
Simt, uneori, cum clipele măr dor, clipe când mi-e frică de TOT. Știu că un bun creștin (un adevărat creștin) nu ar trebui să se teamă de nimic, în afară de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e cu tine, nu te lasă la greu, iar Măicuța Domnului te ocrotește și se roagă pentru tine, în fața Tronului Celui Atotbun și al Cărui nume Sfânt este! Știu că-i avem pe Sfinți - prietenii noștri -, la care trebuie să alergăm, atunci când ne e greu, și să le cerem ajutorul, pentru că ei ne îmbrățișează, ne ajută! Știu, dar... mă clatin, uneori, și-atunci mi-e frică!... Mi-e tare frică!... Și-atunci dau de momente în care nu-mi mai mențin echlibrul - exterior - nici cu ajutorul cârjelor. Sunt momentele acelea în care nu mai pot păși (de fapt..., țopăi) și, inevitabil, micile incidente neplăcute au loc: ”aterizări” tip sprijiniri bruște în vârful sau în călcâiul piciorului operat... Bine cu speranța pe care mi-a dat-o domnul doctor: aceea că, săptămâna viitoare, îmi va schimba ghipsul: îmi va pune unul cu toc, pentru a începe să calc, ușor-ușor, în piciorul bolnav. De-abia aștept lucrul acesta!!! Dar voi putea, oare, să calc? Mă va durea? Voi rezista durerii? Știu, din start, că NU AM VOIE SĂ PLÂNG! Domnului doctor nu-i plac lacrimile de genul acesta!... Sper să fiu TARE. TREBUIE!!!
De-abia aștept să pășesc în piciorul operat și promit că voi fi ascultătoare, că voi respecta programul kinetoterapeutic pe care mi-l va recomanda domnul doctor! Promit să-l ascult pe domnul doctor și să nu plâng (Doamne, ajută-mi, te rog!).
De-abia aștept să vină mai repede săptămâna viitoare și să vă povestesc din experiențele pe care le voi trăi la reînvățatul mersului! Până atunci, vă doresc o săptămână luminată, pe care să o petreceți în pace, bucurii și multă-multă sănătate! Vă doresc un post ușor (cât a mai rămas din el), binecuvântat!
Și, da! Mi-e dor de Soare, de tata, de vremuri mai bune!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu în toate, să ne dăruiască sănătate și puterea de a merge mai departe, să ne întărească credința și... voința!
EU, NICOLETA ENCULESCU, 24.03.2012

Niciun comentariu: