Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

joi, 29 martie 2012

Odiseea unei operații de îndreptare a gleznei. Partea a III-a

Doamne-ajută!
Într-o zi de primăvară capricioasă, mai exact marți, 27 martie 2012, am ajuns, în sfârșit, la spital, pentru control și schimbarea aparatului ghipsat. Aterizările mele bruște, în vârful sau în călcâiul piciorului operat, din spațiul locuinței, nu au afectat, în sens negativ, intervenția chirurgicală, aceasta datorându-se, foarte mult, rezistenței (tăriei) aparatului ghipsat. În sfârșit, m-am liniștit în privința aceasta și am fost scutită chiar și de o nouă radiografie.
Ajunsă în ”Sala de gips” a Spitalului Universitar de Urgență Militar Central ”Dr. Carol Davila”, am avut ocazia nu numai de a-mi vedea operația, ci și de a o fotografia (m-a ajutat, în sensul acesta, și domnul Florin, de la sală):





În sfârșit, ”minunea” cu toc (cizma de ghips) mi-a fost pusă (n-am văzut, în viața mea, până acum, așa ceva!!! Poate, unii ați văzut...:
). Am avut, însă, un mic șoc: mă așteptam ca acest toc să fie pus, normal, în spate, ca la pantofi, ghete, sandale, dar nu! Tocul meu se află așezat în zona metatarsienelor (între călcâi și degete, mai înspre degete). Nu credeam că se poate merge cu așa ceva. Am început să fac câțiva pași (ieri am făcut 3 pași, astăzi 6), dar cu greu. Sper să găsesc și o gheată, pentru piciorul sănătos, cu toc de 2,5 cm, nici mai înalt, nici mai scund, pentru a fi de/la aceeași înălțime cu cizma de gips, pentru că altfel pașii sunt foarte greu de făcut... Sper ca mâine sau săptămâna viitoare să ajung la cele două centre care se ocupă și cu încălțămintea ortopedică, pentru a comanda o astfel de gheată, dar - mai ales! - să mi se onoreze comanda în scurt-scurt timp, pentru a putea păși, pentru a reînvăța - cât mai repede - mersul.
Vă doresc multă sănătate și bucurii binecuvântate!
Fiți alături și de mine, vă rog!!! Mulțumesc!

sâmbătă, 24 martie 2012

Odiseea unei operații de îndreptare a gleznei. Partea a II-a

Nu mi-am imaginat niciodată că, la numai două săptămâni de la operație, aveam să mă ciocnesc cu partea cea mai tristă a vieții: pierderea cuiva drag. Și, da, așa s-a întâmplat, deși nimic nu prevestea aceasta, în sensul că totul a decurs, normal, ca și în celelalte zile de iarnă, cu ninsoare abundentă. Din acea clipă am început SĂ URĂSC iarna, anotimpul acesta mirific pentru copii...
Lunile au trecut, una câte una, luni (26 martie 2012) împlinindu-se două. Au fost două luni de frică, de teamă, de plâns, de tristețe, de greu. Zile în care uitam că sunt operată, iar dimineața, la trezire, aveam tendința să pășesc... normal... Nopți în care visam că merg precum un om normal, sănătos, așa cum mergeam înainte de accident: fără cârje, fără baston, fără cadru... Au fost săptămâni în care inima-mi tânjea după vremurile vechi, când toți ne adunam în jurul mesei părintești, la aniversarea tatălui, a mamei, a mea, a surorii mele... Sau când mergeam la sora mea, în vizită... Au fost zile în care mă gândeam: ”de ce tata a plecat atât de devreme? De ce nu a mai rămas, să mă fi văzut și el cum merg, cum voi păși, fără cârje, fără cadru?!???...”. Mi-aș fi dorit să participe și el la bucuria mea, știu că își dorea să mă vadă pe picioarele mele, la propriu și la figurat. Știu lucrul acesta, pentru că l-am văzut plângând, atunci, demult, în 1998, după accidentul meu, când am fost transferată de la Secția de Balneofizioterapie a Spitalului Militar Central - București, la Spitalul ”Bagdasar - Arseni”, la Chirurgie, la domnul doctor Ciubotaru. Păstrez această imagine a lui în minte și, de fiecare dată când îi văd fotografia, mi-o reamintesc, cu drag! Îmi pare rău că nu i-am putut cere iertare pentru zilele în care nu l-am ascultat și pentru cele în care nu m-am rugat și pentru el, așa cum ar fi fost normal, așa cum ar fi trebuit... De aceea, dragii mei cititori, RESPECTAȚI-VĂ PĂRINȚII! AVEȚI GRIJĂ DE EI, RUGAȚI-VĂ, ZI DE ZI, PENTRU EI, NU-I UITAȚI, NU-I PĂRĂSIȚI! NU-I JUDECAȚI, CHIAR DACĂ VĂ SUPRAVEGHEAZĂ ȘI VĂ DIRIJEAZĂ VIAȚA, CHIAR ȘI DUPĂ 30 DE ANI! AȘA ÎȘI MANIFESTĂ EI IUBIREA FAȚĂ DE COPII! ÎNCERCAȚI SĂ-I ÎNȚELEGEȚI! EI, CU SIGURANȚĂ, VĂ DORESC NUMAI ȘI NUMAI BINELE!
Simt, uneori, cum clipele măr dor, clipe când mi-e frică de TOT. Știu că un bun creștin (un adevărat creștin) nu ar trebui să se teamă de nimic, în afară de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e cu tine, nu te lasă la greu, iar Măicuța Domnului te ocrotește și se roagă pentru tine, în fața Tronului Celui Atotbun și al Cărui nume Sfânt este! Știu că-i avem pe Sfinți - prietenii noștri -, la care trebuie să alergăm, atunci când ne e greu, și să le cerem ajutorul, pentru că ei ne îmbrățișează, ne ajută! Știu, dar... mă clatin, uneori, și-atunci mi-e frică!... Mi-e tare frică!... Și-atunci dau de momente în care nu-mi mai mențin echlibrul - exterior - nici cu ajutorul cârjelor. Sunt momentele acelea în care nu mai pot păși (de fapt..., țopăi) și, inevitabil, micile incidente neplăcute au loc: ”aterizări” tip sprijiniri bruște în vârful sau în călcâiul piciorului operat... Bine cu speranța pe care mi-a dat-o domnul doctor: aceea că, săptămâna viitoare, îmi va schimba ghipsul: îmi va pune unul cu toc, pentru a începe să calc, ușor-ușor, în piciorul bolnav. De-abia aștept lucrul acesta!!! Dar voi putea, oare, să calc? Mă va durea? Voi rezista durerii? Știu, din start, că NU AM VOIE SĂ PLÂNG! Domnului doctor nu-i plac lacrimile de genul acesta!... Sper să fiu TARE. TREBUIE!!!
De-abia aștept să pășesc în piciorul operat și promit că voi fi ascultătoare, că voi respecta programul kinetoterapeutic pe care mi-l va recomanda domnul doctor! Promit să-l ascult pe domnul doctor și să nu plâng (Doamne, ajută-mi, te rog!).
De-abia aștept să vină mai repede săptămâna viitoare și să vă povestesc din experiențele pe care le voi trăi la reînvățatul mersului! Până atunci, vă doresc o săptămână luminată, pe care să o petreceți în pace, bucurii și multă-multă sănătate! Vă doresc un post ușor (cât a mai rămas din el), binecuvântat!
Și, da! Mi-e dor de Soare, de tata, de vremuri mai bune!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu în toate, să ne dăruiască sănătate și puterea de a merge mai departe, să ne întărească credința și... voința!
EU, NICOLETA ENCULESCU, 24.03.2012

duminică, 18 martie 2012

Mi-e DOR...

Mi-e dor...
Mi-e dor de Soare, mi-e dor de Primăvară, mi-e dor de vremuri mai bune... Mi-e dor...
Mi-e dor de tatăl meu, mi-e dor de anii când nu aveam probleme, când seninul cerului mi se oglindea-n privire, când fruntea nu-mi era străbătută de tristeți și-ngrijorări...
Mi-e dor de tot ce-nseamnă COSTEȘTI (cine știe..., ȘTIE! E vorba despre COSTEȘTII DE VÂLCEA!!!), de bunica Teodora și de bunicul Nicolae...
Mi-e dor să mai iubesc tot ce mă-nconjoară, mi-e dor ca prezentul să nu mai doară... Mi-e dor...
Mi-e dor să merg drept, la propriu și la figurat, să zbor, să mă înalț acolo, sus, unde-am visat...
Mi-e dor...

joi, 1 martie 2012

ARHIMANDRIT VENIAMIN MICLE - ”INTRODUCEREA TIPARULUI LA ROMÂNI”, SFÂNTA MĂNĂSTIRE BISTRIȚA, EPARHIA RÂMNICULUI, 2011

RECENZIE

Cartea Preacuviosului Părintelui nostru Arhimandrit Veniamin Micle, ”Introducerea tiparului la români”, care a ieșit de sub teascuri la Sfânta Mănăstire Bistrița din Eparhia Râmnicului, în anul 2011, începe cu o relatare a istoriei tiparului, a cărții tipărite, autorul punctând evenimentele esențiale, respectiv: întrebuințarea, încă din mileniul al III-lea î.d.Hr., a ștampilelor și peceților ca forme de tipar pentru imprimarea tăblițelor scrise, cum sunt cele din renumita Bibliotecă a Palatului regal din Ninive, formată din cărămizi imprimate, apoi arse; descoperirea, la Babilon, a unor sigilii cilindrice, cu ajutorul cărora se transpuneau, prin rulare, în lutul proaspăt, diferite semne în cărămizile destinate construcțiilor; a pietrelor de sigilii gravate în formă de cărăbuș, în Egipt, care aveau, în partea inferioară, câteva hieroglife; a țesăturilor imprimate, tehnică inventată în Orient, care consta în acoperirea cu un strat de vopsele a unei plăci gravate și aplicarea ei pe o pânză întinsă foarte bine; a tipăririi xilografice prin placa de lemn gravată; a tipăririi tabelare, tehnică de origine chinezească, inventată prin secolul al VIII-lea; a tipăririi cu ajutorul literelor mobile.
Autorul cărții, Preacuviosul Părintele nostru Arhimandrit Veniamin Micle prezintă, apoi, cum a apărut tiparul slavon, care este premergătorul tiparului românesc. Astfel, aflăm că prima carte tipărită în limba slavonă este un ”Liturghier catolic”, numit Missale. Aparița are loc în anul 1483.
Unii cercetători atribuie apariția acestui ”Liturghier” slavon ieromonahului Macarie din Muntenegru, care l-ar fi tipărit la Veneția, unde îl însoțea pe principele George Cernoievič, cel care va înființa, mai târziu, tipografia de la Cetinje. Se pare că a fost tipărit cu litere glagolitice.
După Missalul catolic din 1483, tiparul slavon apare în Polonia, țară care a cunoscut arta imprimării tipografice încă din anul 1474. La început, aici se tipăreau opere în limba latină, iar din anul 1491 se editează cărți în slavona bisericească, pentru ortodocșii de răsărit, datorită întreprinderii comerciale a librarului Johann Haller din Augsburg, cu scopul de a le răspândi printre ruteni și români.
Cele dintâi cărți tipărite în slavonă, cu litere chirilice, apar la Cracovia, în anul 1491: un Octoih, urmat de o Psaltire și un Triod.
Schweipoldt Fiol, primul tipograf din lume, care a imprimat cărți în limba slavonă cu caractere chirilice, editase, până la 21 noiembrie 1491, un număr de cinci titluri, și anume: Octoihul, Ceaslovul, Triodul, Triodul înflorat și Psaltirea.
Dintre cele cinci cărți de la Cracovia, se mai păstrează, astăzi, Octoihul, Ceaslovul, Triodul și Triodul – Penticostar. Psaltirea nu a fost încă identificată, motiv pentru care specialiștii pun la îndoială existența ei.
S-a descoperit, în fondul de carte veche al Bisericii din Șcheii Brașovului, un Triod – Penticostar, apărut la Cracovia, a cărui analiză amănunțită, făcută de Ludovic Demény, dovedește identitatea unor litere gravate în tipografia din Cracovia și chirilica specifică manuscriselor moldovenești, fapt ce a dus la concluzia că litera chirilică moldovenească a servit ca ”original” lui Fiol și Borsdorf. Dovada cea mai evidentă este celebrul ”M cu poale”.
Unele documente relatează că, în anul 1493, s-a înființat o tiparniță cu litere chirilice la Cernigon.
O carte slavonă, tipărită la Veneția, cunoscută sub numele de Breviarium sau Carte de rugăciuni, a apărut în anul 1493, din teascurile tipografice conduse de Andreas Thorresano de Asula, fiind o valoroasă lucrare glagolitică.
Întâlnim, în 1494, o tipografie cu litere chirilice la Cetinje din Muntenegru. Aici s-au tipărit trei cărți: Octoihul – partea I (1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (fără an). Aceste tipărituri i se datorează ieromonahului Macarie, care își va desfășura activitatea în acest centru, între anii 1493 – 1496.
Cei mai mulți bibliografi admit că tipografia a fost adusă de la Veneția, cumpărată de la Andreas Thorresano, unde Macarie învățase meșteșugul tiparului.
În ultimul deceniu al secolului al XV-lea apare prima tipografie slavonă pe pământul românesc, fiind instalată în Mănăstirea Peri din Maramureș. Având statut juridic de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, a îndeplinit un rol hotărâtor în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și promovarea culturii bisericești în zona de nord a Transilvaniei.
Potrivit unei ”depoziții de martor”, făcută în anul 1760 de Ioan Rednic, jude substitut nobiliar din Maramureș, păstrată la Filiala Arhivelor Statului Maramureș, Fondul Prefectura, ”în Giulești se află o carte tipărită în limba rusă, care se numește Pentecostarion, ce s-a tipărit în acel claustru Peri”.
Tot în perioada respectivă, începea activitatea tipografică și în Țara Românească. Alexandru Odobescu afirma, în 1495, că ”noi știm însă că un ieromonah Macarie, câțiva ani mai în urmă, sau chiar pe atunci, lucra la tipografia domnească”. Pregătirea materialului a durat mai mult timp, reușind ca, în anul 1508, să scoată de sub teascurile propriei tiparnițe, Liturghierul, din care s-au păstrat mai multe exemplare în vechea bibliotecă a Mănăstirii Bistrița din Oltenia.
În capitolul Introducerea tiparului la români, prin Mănăstirea Peri din Maramureș, autorul, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, arată că eroarea gândirii potrivit căreia, la începutul secolului al XVI-lea, nu a existat nicio tipografie în Țara Românească , ”marile creații românești, datorate, preponderent, influențelor străine”, rezumându-se, din punctul de vedere al originalității lor, ”numai la puterea de sinteză” . Acest fenomen a fost sesizat și de alți cercetători , care recunosc ”exagerarea influenței străine și sublinierea exclusivă a factorilor de ordin exterior” în multe domenii ale științei și culturii românești.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle observă, în continuare, pe bună dreptate, că istoria tiparului la români a fost ignorată până la mijlocul secolului al XIX-lea, moment în care au apărut primii deschizători de drumuri, în acest sens, și anume: Vasile Popp (DISERTAȚIE DESPRE TIPOGRAFIILE ROMÂNEȘTI, Sibiu, 1838, p.12), Timotei Cipariu (ORGANUL LUMINĂRII, nr.54-55), Alexandru Odobescu, care are ”meritul de a fi stabilit originile tipăriturilor executate din intenție și cu cheltuială românească” (OPERE, II, p. 552).
Există istorici care acceptă că prima tipografie pe pământ românesc a fost instalată la Mănăstirea Peri din Marașmureș . Aici, în jurul secolului al XII-lea, ființa o sihăstrie, întreținută de străbunii Drăgoșeștilor, cu hramul ”Sf.Arhanghel Mihail”. Temelia sa a fost pusă de ieromonahii Romulus și Ghenadie, în anul 1215.
Preacuviosul Părintele nostru Arhimandrit Veniamin Micle amintește de rolul acestei Sfinte Mănăstiri, care, în anul 1391, a fost ridicată la rangul de Stavropighie și unde a funcționat o școală mănăstirească slavo-română, loc în care călugării—profesori se ocupau și cu traducerea cărților de cult din slavona bisericească în limba română (așa cum arată și Aurel Socolan în Pagini de cultură medievală maramureșeană, articol publicat în volumul IV al lucrării ”Maramureș - vatră de istorie milenară”, Cluj-Napoca, 1999, p.315), precum: Manuscrisul de la Ieud, ce cuprinde ”Legenda Duminicii”, Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur în Ziua Învierii și Învățătură despre Sf. Cuminecătură (1391); Codicele Voronețean (ce cuprinde cele patru Evanghelii, Epistolele Sf. Apostol Pavel și Apocalipsul); Faptele Apostolilor, Epistolele, Psalmii și Cântări bisericești, precum și părți din Vechiul și Noul Testament, foarte probabil din jurul anul 1430, Tetraevangheliarul din Slatna – Maramureș, patru Evanghelii și Epistolele Sf. Pavel.
De asemenea, aici s-au tradus și unele texte apocrife, care au circulat în copii târzii rotacizante, ajungând până la noi prin Codicele Teodorescu, Codex Sturdzanus, Codicele Marțian și Codicele de la Cohalm .
Concluzia pertinentă a autorului este aceasta: atât particularitățile lingvistice, ca fenomenul rotacismului, cât și unele cuvinte cu o circulație restrânsă, demonstrează faptul că primele traduceri au fost făcute în Maramureș și în nordul Ardealului, cu precădere în Stavropighia Peri.
Mănăstirea Peri atinge apogeul înfloririi sale spre finele secolului al XV-lea, în timpul voievodului Bartolomeu Drágffy al Transilvaniei (1495-1499), care era curator al Stavropighiei, în calitate de urmaș al ctitorilor Drăgoșești maramureșeni. O astfel de mănăstire oferea mediul corespunzător dezvoltării celor mai înalte preocupări cărturărești, chiar artei tipografice. Aceasta este explicația refugierii lui Schweipoldt Fiol în Ungaria și a stabilirii sale la Mănăstirea Peri, unde își continuă activitatea, promovând cultura ortodoxă, sprijinind opera inițiată de marele tipograf, după cum amintea Aurel Solocan .
La Mănăstirea Peri apar cinci cărți: un Molitvelnic și o Evanghelie în limba română, precum și un Penticostar, un Bucvar și un Triod în limba slavonă, fapt consemnat la 26 august 1760.
Autorul prezintă faptul că unii cercetători susțin că a funcționat o tipografie la Peri, între anii 1693-1696, înființată de episcopul Iosif Stoica (1690 – 1711), care a tipărit Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul și Triodul, iar alți cercetători sunt de părere că moșiile Mănăstirii ajung dependente de cetatea Hust , așa cum s-a găsit într-un document emis la 9 martie 1607.
Ultimele știri despre Mănăstirea Peri datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, când întreaga obște, la 13 februarie 1646, roagă conducerea Comitatului să intervină la rege pentru a i se înapoia satul și Mănăstirea, dar nu există dovezi că solicitarea ar fi fost împlinită.
Autorul prezintă și alte etape din istoria Mănăstirii Peri, precum: în timpul expediției polone a lui Gheorghe Rakóczy (1657), Mănăstirea a fost devastată, iar moșiile răpite de contele Rédai, de la care au trecut, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la principele Mihai Apafi (1662 – 1690); din 1690, acest ținut își are din nou episcopii săi, de naționalitate română și apărători ai ortodoxiei, în persoana lui Iosif Stoica și Dositei II Teodorovici.
Cercetătorul Aurel Solocan concluzionează: ”Noi considerăm ca reală activitatea tipografică a lui Schweipoldt Fiol la Mănăstirea Peri, a imprimării cărților, cu mențiunea că s-au tipărit la sfârșitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea. Dacă admitem tipărirea acestor cărți de către Schweipoldt Fiol, atunci înseamnă că activitatea tipografică a fost contemporană în Maramureș sau ceva mai devreme decât în Țara Românească”.
Cercetătorul Virgil Molin, în articolul Precizări în legătură cu tiparnița de cărți slavo-bisericești de la Cracovia , precum și însuși autorul , sunt de părere că ”năzuința Bisericii noastre de a se folosi de tipar este mai timpurie decât activitatea ieromonahului Macarie”, care a tipărit cele trei cărți: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, între 1508 – 1512, la Mănăstirea Bistrița-Olteană.
În paginile 38 – 103 ale cărții sale, Preacuviosul Părintele nostru Arhimandrit Veniamin Micle se ocupă de identificarea tipografului Macarie ieromonahul (1508 – 1512), pornind de la singurele mărturii documentare despre viața și activitatea sa, respectiv: Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul, apărute între anii 1508 – 1512.
Autorul analizează toate ipotezele celor mai vechi și recente descoperiri în domeniu, oferind repere concludente. Astfel, scrie despre Macarie Muntenegreanul, Macarie Bistrițeanul, Macarie Govoreanul, Macarie Mitropolitul, Macarie Athonitul, Macarie Românul. Ieromonahul Macarie este român.
Preacuviosul Părintele nostru Arhimandrit Veniamin Micle prezintă opinia unui mare număr de istorici români, precum B.P.Hasdeu, Nerva Hodoș, Nicolae Iorga și P.P.Panaitescu, potrivit căreia tipografia lui Macarie este un produs local, interior, acesta introducând litere de proveniență ardelenească.
Dovezi că ieromonahul Macarie a fost român rezultă și din ”Epilogul” cărților sale; el întocmește un ”Epilog” la Liturghie (1508).
Activitatea tipografică a ieromonahului Macarie, desfășurată între anii 1508 și 1512, a încetat în ”împrejurări ce nu sunt cunoscute”, cum afirmă Nicolae Cartojan.
Istoricul P.P.Panaitescu este de părere că ieromonahul Macarie ”a murit curând după terminarea tipăririi Tetraevanghelului (1512), în Țara Românească, numai așa explicându-se încetarea activității tipografiei sub Neagoe Basarab. Opinia aceasta este acceptată și de Petre Năsturel , care scria că ”încetarea tipografiei în Țara Românească odată cu venirea mitropolitului Macarie al II-lea înseamnă că tipograful fie murise, fie părăsise Muntenia”.
Faptul că nici istoricii și filologii sârbi nu și-l asumă pe tipograful Macarie din Țara Românească ar fi o greșeală să nu-l recunoaștem ca român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Martinus Burciensis din Cseidino, care, consacrându-se vieții călugărești și primind harul preoției, a devenit ”Macarie ieromonahul”, așa cum este cunoscut în istoria tiparului românesc.
În continuarea cărții sale, Preacuviosul Părintele nostru Arhimandrit Veniamin Micle precizează, bazânmdu-se pe opinia lui Alexandru Odobescu, că tipografia ieromonahului Macarie a funcționat într-una din cele trei mănăstiri: Dealu, Govora sau Bistrița.
Hrisovul emis la 16 martie 1494 menționează și numele primului egumen bistrițean, ieromonahul Macarie , conducător al Școlii mănăstirești, unde s-au format cărturarii bisericești și laici ai epocii .
Amplasată într-un loc pitoresc și strategic, totuși Bistrița nu era o mănăstire izolată, ci așezată ”pe drumul Sibiului”, principalele căi de comunicație ce străbăteau Oltenia medievală, anume ”Drumul Mare sau al Mehedinților”, care lega estul de vestul regiunii , și ”Drumul ungurenilor”, care trecea peste munți în Transilvania, se încrucișau în apropierea ei. Mănăstire ”de centru”, călătorii găseau aici adăpost și loc de rugăciune, punct de întâlnire al strămoșilor noștri de pe versantele Carpaților, dar și loc potrivit pentru aflarea ultimelor noutăți . Așadar, în raport cu toate celelalte mănăstiri, considerate ca loc de activitate a ieromonahului Macarie, Bistrița oferea condiții optime pentru instalarea unei tipografii: centru de cultură slavonă, școală, scriptoriu, caligrafi, miniaturiști, bibliotecă, atelier de legătorie, amplasată într-o recunoscută zonă strategică, având relații în sudul și nordul țării, fiind ”centrul de cultură cel mai important al Țării Românești, neegalat de nicio ctitorie domnească, o adevărată Bibliotecă centrală de mănăstire” .
Se poate admite ideea că Martin Bârsanu, viitorul Macarie ieromonahul, auzind de renumele așezământului de la Bistrița, solicită primirea în această vatră de cultură, întrucât mănăstirea avea cea mai ”mare rezonanță în epocă” . Aici a descoperit ateliere pentru meșteșuguri fine și călugări capabili să-l ajute la munca manuală, dar și cărturari necesari pentru corectura matrițelor, care cerea știință de carte slavonă și cunoașterea manuscriselor bisericești și capacitatea de a controla textul religios .
În continuarea lucării sale, autorul, Preacuviosul Părintele nostru Arhimandrit Veniamin Micle, prezintă principalele trăsături tehnice de realizare ale celor trei tipărturi ale ieromonahului Macarie, din perioada 1508 – 1512.
Octoihul s-a început cu tipărirea cântărilor Vecerniei și ale Utreniei pentru fiecare zi a săptămânii, aranjate pe opt glasuri, potrivit tipicului. Începând, însă, cu glasul al II-lea, Macarie renunță la cântările zilelor de peste săptămână și le tipărește numai pe cele ale slujbelor duminicale, realizând o formă neașteptată a acestei cărți liturgice .
Semnificativ, pentru Octoih, este și existența unei planșe originale, ilustrată cu sfinți, având în fundal o biserică de stil bizantin, ”cu sânuri, în formă de treflă și cupole, fiind clădită în blocuri mari, cubice de piatră” , cu o singură turlă și clopotnița pătrată, ceea ce reprezintă, după părerea istoricului sârb G. Radojicič, biserica mănăstirii unde a funcționat tipografia .
Din datele istorice, rezultă că biserica inițială a Mănăstirii Bistrița ”era un triconc cu pronaosul alungit” .
Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că locul primei tipografii a fost Mănăstirea Bistrița Olteană (C.D.Fortunescu, Nicoale Iorga, preotul Marin Pretorian, Barbu Teodorescu; istoricul Ștefan Ștefănescu, Mircea Tomescu, preotul Emil Nedelescu, Augustin Z.N.Pop, Horia Nestorescu-Bălcești, profesorul Costea Marinoiu).
În continuare, autorul cărții, Preacuviosul Părintele nostru Arhimandrit Veniamin Micle, după ce amintește de Octoihurile tipărite anterior anului 1510, descrie colofoanele Octoihurilor macariene, prezintă izvoarele sau manuscrisele originale ale tipăriturilor macariene, amintește despre Voievodul Mihnea cel Rău, al cărui nume este reținut și în tipăriturile ieromonahului Macarie.
În ultimul capitol al cărții, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle prezintă emblema tiparniței ieromonahului Macarie, afirmând, în încheiere, următoarele: ”constatând că planșa Octoihului macarian redă o biserică asemănătoare cu cea a Mănăstirii Bistrița din epoca respectivă, iar nu cu cea a Mănăstirii Dealu, o considerăm ca dovada incontestabilă a funcționării tipografiei ieromonahului Macarie în acest renumit locaș de cultură, monumentul reprezentând ”emblema” tiparniței sale.
Lucrarea Preacuviosului Părintelui nostru Arhimandrit Veniamin Micle se încheie cu o solidă bibliografie, studiată cu atenție de-a lungul anilor, precum și cu Indici de nume și de locuri. Este o carte serios documentată, o adevărată lucrare de cercetare în domeniul lingvistic, în care autorul își susține fiecare idee cu citate și argumente covingătoare, logice, edificatoare.
Enculescu Nicoleta, studentă în anul al III-lea al Facultății de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” – București, specializarea Didactică; profesor suplinitor calificat de limba și literatura română și limba franceză în învățământul preuniversitar de stat (Grupul Școlar ”Petru Poni”, sector 6, București)
_____________________________________________________________

Bibliografie:

1. Demény – L’mprimerie cyrillique de Macarios de Valachie, în ”Revue roumaine d’histoire”, VIII (1969), nr.3, p.552
2. Florin Rotaru – Cuvânt introductiv la bibliografia cărții bucureștene de la origini până în prezent (1491 – 2006), în ”Valori bibliofile din Patrimoniul cultural național”, coordonator Dorin Teodorescu, Slatina, 2006, p.7
3. L. Demény, art.cit., p.550
4. Pr.Dumitrescu Gh. – Mănăstirea Peri, cea mai veche mănăstire ortodoxă română cunoscută în teritoriile intra-carpatice, în ”Calendar vestitor și povățuitor al creștinilor din Maramureș și Sătmar pe anii 1991-1992”, Baia Mare, 1991, p.53
5. Pr.prof.dr.Ioan M. Bota – Mănăstirea Peri-Maramureș, p.83
6. Aurel Solocan – art.cit., p.313
7. Nuțu Roșca – Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureși, în vol.IV al lucrării ”Maramureș - vatră de istorie milenară”, Cluj-Napoca, 1999, p.217
8. Prof.Alexandru Filipașcu – Istoria Maramureșului, Baia Mare, 1997, p.107
9. Ibidem 6, p.314
10. Articol apărut în revista ”Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVIII (1970), nr.7-8, p.749
11. Arhim.Veniamin Micle – Mănăstirea Bistrița Olteană: locul tipografiei ieromonahului Macarie, în revista ”Lumina lumii”, anul XV-XVI (2006-2007), nr.15-16, Râmnicu-Vâlcea, 2007, p.9-27
12. Petre Năsturel – Cine a fost Macarie al II-lea al Ungrovlahiei?, în revista ”Mitropolia Olteniei, anul XIX, (1967), nr.7-8, p.616
13. V. Jagič – Der erste Cetinjer Kirchendruck von Jahre 1494, în ”Denckschriften Kaïserlichen Akademie der Wissenschaften in Wien, Piholosphische – Historische Classe”, Band XLIII, Wien, 1894, p.78, cf. Tit Simedrea – Epilogul din Octoihul slavon (M. Dealu 1510) și identitatea de tipograf a lui Macarie din Muntenegru (1493-1496), în revista ”Mitropolia Olteniei”, anul XXII (1970), nr.7-8
14. D.I.R., B., vol. I, p.224
15. Arhim.Veniamin Micle – Ieromonahul Macarie, primul stareț al Mănăstirii Bistrița – Vâlcea, în ”Telegraful Român”, anul 140 (1992), nr.5-6, p.4
16. Aurel Sacerdoțeanu – Constantin Brâncoveanu și ctitoriile sale din Oltenia, în revista ”Mitropolia Olteniei”, anul XVI (1964), nr.9-10, p.713
17. Ilie Purcaru - Țara Banilor, Craiova, 1972, p.26-27
18. Dan Zamfirescu – Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în revista ”Studii și articole de literatură română veche”, București, 1967, p.376
19. Costea Marinoiu – Liturghierul (1508). Prima carte tipărită în spațiul românesc (Ipoteza vâlceană)i, Râmnicu-Vâlcea, 2004, p.16
20. Litughierul lui Macariei, p.LIII
21. V. Jagič – Der erste Cetinjer Kirchendruck von Jahre 1494, în ”Denckschriften Kaïserlichen Akademie der Wissenschaften in Wien, Piholosphische – Historische Classe”, Band XLIII, Wien, 1894, cf. P.P.Panaitescu – Octoihul lui Macarie (1510), p.534, nota 2 și P.P.Panaitescu – Începuturile scrisului românesc în limba română, în ”Studii și materiale de istorie medie”, vol.IV, 1960, p.530
22. Liturghierul lui Macarie, p.XXIII
23. Ibidem 20
24. Istoria Artelor Plastice din România, coordonator acad.prof.George Oprescu, București, 1968, p.248

Versuri stângace, dar care au tâșnit din inima mea tristă, la ora aceasta...

Măicuța mea,
Tu ești icoana sufletului meu,
Ce mă-ngrijești mereu-mereu,
Ce-mi dai putere, hrană, bucurie,
Ce mă aștepți, în prag, cu veselie.

Zâmbind, îmi mângâi sufletul cu soare,
Mă-mbrățișezi – tristețea îmi dispare,
Iar clipe dulci, cu tine petrecute,
Le-adun, în dimineți, din inima ta mare,
Și le presar în fiecare floare!

Măicuța mea,
La tine vin și mâna să ți-o sărut aș vrea,
Chipul cel drag, obraz de catifea...

”La mulți ani!”, Măicuța mea,
”La mulți ani!” îți spun acum,
”La mulți ani!”, Măicuța mea,
Îți doresc să ai tot ce-i mai bun:

Să-ți dea Domnul sănătate,
Pace, gânduri bune, bunătate,
Împliniri și bucurii, prosperitate,
Toate cele spre folos și binecuvântate!
___________________________________________________

Măicuța mea,
Tu ești icoana sufletului meu,
Ce mă-ngrijești mereu-mereu,
Ce-mi dai putere, hrană, bucurie,
Ce mă aștepți, în prag, cu veselie.

Zâmbind, îmi mângâi sufletul cu soare,
Mă-mbrățișezi – tristețea îmi dispare,
Iar clipe dulci, cu tine petrecute,
Le-adun, în dimineți, din inima ta mare,
Și le presar în fiecare floare!

Măicuța mea,
La tine vin și mâna să ți-o sărut aș vrea,
Chipul cel drag, obraz de catifea...

”La mulți ani!”, Măicuța mea,
”La mulți ani!” îți spun acum,
”La mulți ani!”, Măicuța mea,
Îți doresc să ai tot ce-i mai bun:

Să-ți dea Domnul sănătate,
Pace, gânduri bune, bunătate,
Maica Domnului, Preasfântă,
Ocrotitoare să îți fie,
Împlinitoare a bunelor doriri,
Și sporitoare-n toate pe Pământ,
Îndestulătoare-n cele ce sunt!

Sfinții toți,
Bineplăcuți ai lui Hristos,
Rugători în veci să-ți fie,
Ajutători,
În toate împlinători!