Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

vineri, 23 decembrie 2011

Literatura romana. Perioada veche

I. LITERATURA ROMÂNĂ ÎN LIMBA SLAVONĂ

A. ISTORIOGRAFIA
Primele forme ale istoriografiei au fost inscripțiile în limba slavonă de pe pietrele de mormânt așezate de Ștefan cel Mare, în amintirea strămoșilor săi, în bisericile din Rădăuți și Putna. Cu aceste pietre s-a născut ideea de a consemna în scris anumite fapte istorice.
În mănăstiri, s-au făcut și premele pomelnice, care cuprindeau numele domnitorilor, ctitori de biserici i mănăstiri, cu scurte însemnări despre viața și familia lor. Aceste pomelnice sunt printre cele mai vechi izvoare istorice interne. S-a păstrat ”Pomelnicul Mănăstirii Bistrița” din Moldova, o copie din a doua jumătate a secoluli al XV-lea a unui pomelnic început în anul 1407, în timpul lui Alexandru cel Bun.
Ștefan poate fi considerat chiar inițiator al istoriografiei noastre, înctrucât, în timpul domniei lui, a fost scrisă și prima cronică propriu-zisă – ”Cronica lui Ștefan cel Mare”. Originalul acestei cronici s-a pierdut însă, așa cum ni s-au pierdut atâtea documente și opere de valoare ale istoriei și literaturii noastre vechi. Cronica a fost scrisă în limba slavonă, la curtea domnească, probabil de un călugăr cărturar, care povestește cu multe amănunte faptele petrecute în vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504).
”Cronica lui Ștefan cel Mare” ni s-a transmis în mai multe copii (cinci slavone și una germană), care nu prezintă pra mari deosebiri între ele. Copiile slavone, între care ”Letopisețul de la Bistrița” și ”Letopisețul de la Putna”, încep povestea de la Dragoș-Vodă, dar știrile până la domnia lui Ștefan cel Mare sunt cu totul sumare. Cea mai veche versiune a cronicii este cea germană (datează din anul 1502).
”Cronica lui Ștefan cel Mare” este continuată, în secolul al XVI-lea, de călugării Macarie, Eftimie și Azarie, care prezintă în cronicile lor perioada anilor 1504-1574. Macarie scrie despre domnia lui Petru Rareș, Eftimie despre domnia lui Alexandru Lăpușneanul și Azarie despre domnia lui Petru Șchiopul. Aceste cronici au anumite trăsături comune: toate sunt scrise în limba slavonă, sunt opera unor clerici, sunt cronici de curte, scrise din poruncă domnească și, din această cauză, au numai cuvinte de laudă la adresa domnitorilor respectivi.
Macarie și Azarie folosesc înflorituri stilistice împrumutate de cronograful lui Manasses, din care uneori copiază pasaje întregi, adaptându-le istoriei Moldovei. Cronicile acestea sunt, așadar, în parte, lipsite de originalitate.
Avem știri sigure că și în Țara Românească s-au scris și au circulat cronici în limba slavonă. Primele cronici însă s-au pierdut. Din secolul al XVI-lea, datează ”Viața patriarhului Nifon”, întocmită de Gavril Protul, călugăr de la Muntele Athos, care a stat câtva timp în Țara Românească. În această operă, scrisă în limba greacă, sunt cuprinse informații în legătură cu domnitorii Radu cel Mare (1496-1508), Mihnea cel Rău (1508-1510), Vlăduț (1510-1512) și Neagoe Basarab (1512-1521). Tradusă în limba slavonă și apoi în limba română, ”Viața patriarhului Nifon” constituie unul din izvoarele nuvelei istorice ”Mihnea-Vodă cel Rău”, de Alexandru I. Odobescu.
Teodosie Rudeanu, logofătul și cronicarul oficial al lui Mihai Viteazul (1593-1601), a alcătuit o cronică în limba română, care s-a pierdut. Se cunoaște însă o prelucrare în limba latină a acestei cronici, făcută după o traducere polonă, care se oprește cu povestirea evenimentelor la anul 1591.
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele care compun această imagine sunt numeroase. S-au scris cronici în toate provinciile românești, dar cele mai valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni și munteni.
Scrierea cronicilor este un mare act patriotic prin reflectarea năzuinței generale de eliberare de sub jugul otoman, prin aspirația spre independență și suveranitate națională, sentimente care au trecut din viață în istorie, iar din istorie în cronici și pe care vechii noștri cărturari le-au trăit cu intensitate și dramatism.

B. LITERATURA CU CARACTER DIDACTIC

Este reprezentată de ”Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, una dintre scrisorile însemnate ale literaturii noastre vechi.
Deși titlul acestei opere indică pe Neagoe Basarab ca autor al ei, cei mai mulți cercetători au atribuit-o unui călugăr cărturar, care ar fi scris-o la începutul secolului al XVII-lea.
Alcătuită în limba slavonă după modele bizantine și slave, scrierea se adresează viitorului domnitor, căruia i se dau sfaturi cu caracter politic și religios.
Aici, în această scriere, se arată care trebuie să fie comportarea domnitorului față de boieri, cum să împartă dreptatea, cum să primească solii. Domnul trebuie să fie cumpănit la vorbă, mai ales față de soli, căci ”cuvântul este ca vântul; dacă iese din gură, nici într-un chip nu-l mai poți opri, măcar de te-ai căi ziua și noaptea”.
În vreme de primejdie, domnul să nu părăsească țara, ”că mai bună este moartea cu cinste decât viața cu amar și cu ocară”.
Cu oamenii săraci să fie drept: ”mai bine să nu fie voia voastră deplină și inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate”.
Sfaturile în legătură cu organizarea armatei, cu tactica și strategia militară prezintă un deosebit interes pentru cercetătorii istoriei noastre militare. De altfel, ”Învățăturile lui Neagoe Basarab” constituie unul din izvoarele scrierii lui Nicolae Bălcescu, ”Puterea armată și arta militară de la întocmirea principatului Valahiei până acum”.
”Neagoe Basarab deține, în literatura noastră veche, locul lui Eminescu în literatura modernă: este expresia integrală, la o înălțime neatinsă de niciun alt creator, al profilului moral al poporului întreg” (Dan Zamfirescu).

”SCRISOAREA LUI NEACȘU DIN CÂMPULUNG” (1521)


”Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung adresată lui Hans Benkner, judele Brașovului”, din 1521, prin care acesta este informat de pregătirile turcilor de a trece Dunărea, este cel mai vechi text românesc.
”Scrisoarea...” este redactată într-o limbă clară și curgătoare, o dovadă în plus că se scria de mult timp româneșe.
Se remarcă prin siguranța cu care a fost scrisă.

DIACONUL CORESI


Diaconul Coresi este cel mai însemnat tipograf din secolul al XVI-lea, originar din Târgoviște. El a deprins meșteșugul tiparului de la unul dintre ucenicii lui Dimitrie Liubavici.
Invitat de judele Brașovului – Hans Benkner -, care era propiretarul unei fabrici de hârtie, Coresi se stabilește la Brașov, unde tipărește, între anii 1559-1581, cărți românești, între care un Catehism, două Cazanii, două Psaltiri, o Pravilă etc..
Coresi a tipărit vechile traduceri făcute în Maramureș și nordul Transilvaniei, care ajunseseră, prin repetate copieri, la Brașov. Activitatea lui nu este însă numai a unui simplu tipograf. Coresi a schimbat în parte topica slavă a vechilor texte, da tradus cuvintele slave, a înlocuit particularitățile subdialectului maramureșn, utilizând graiul din regiunea Târgoviște – Brașov.
Textul din ”Psaltirea Șcheiană” – ”Veriți și audziți și spune-voiu voao tuturor ce vă e frică de Dumnezeu, câte feace sufletul mieu. Cătră alu cu rostu mieu chiemaiu și rădicaiu suptu limba mea. Nedreptate se văzduiu întru înrema mea, nu audzi-me...” – apare astfel modificat de Coresi în ”Psaltirea slavo-românească” din 1577: ”Veniți, auziți și spuiu voao toți ce vă e frica de Dumnezeu, că fece sufletul mieu. Cătră el cu rostul mieu chemai și rădicai subt limba mea Nedreptate să văzu între inema mea, nu auzi-mă Domnul”.
Coresi a adăugat cărților sale predoslovii și epiloguri în care susține necesitatea tipăririi în limba română a scrierilor religioase. ”În vânt grăiaște popa – spune Coresi – când nu înțăleage au el, au oamenii”.
În altă parte, ideea aceasta este reluată și completată: ”Întru besearecă mai vrătosu cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăescu ca și alalți să învățau, decâtu untunearecu de cuvinte neînțeleasce într-alte limbi”.
Stilul lui Coresi, cu o frază mai evoluată, arată stăruința cu care acesta căuta să apropie limba textelor bisericești de limba vorbită.
Tipăriturile lui Coresi au circulat nu numai în Transilvania, ci și în Țara Românească și în Moldova, bucurându-se de un prestigiu cu mult mai mare decât îl aveau manuscrisele.
Utilizând graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei, textele coresiene au adus o contribuție importantă la formarea limbii literare, deoarece au fost luate ca model de toți aceia care scriau românește.

VARLAAM


Varlaam, Mitropolit al Moldovei în timpul lui Vasile Lupu, este fiu de răzeș din ținutul Putnei. Cărturar vestit, el a jucat un rol de seamă în viața culturală a Moldovei. Bun cunoscător de carte slavonească și grecească, a tradus și tipărit cărți bisericești în limba română, călăuzind în același timp activitatea tipografiei de la Trei Ierarhi. Cea mai însemnată tipăritură a sa este ”Carte românească de învățătură”, apărută la Iași, în 1643. Este o cazanie pe care Varlaam a tradus-o după unul sau mai multe texte ucrainiene, ce n-au putut fi până în prezent identificate. Cartea este împodobită cu gravuri lucrate tot în Ucraina, o dovadă mai mult a strânselor noastre legături cu vecinii de la răsărit.
Într-un ”Cuvânt înainte”, Varlaam spune că această traducere este ”un dar” făcut limbii românești, îndreptat către ”toată semenția românească pretutindene ce să află pravoslavnici într-aciastă limbă”. Cuvintele acestea ne arată că Varlaam are conștiința originii comune și unității poporului român.
Traducând, Varlaam a folosit limba populară, din care, urmând modelul textelor coresiene, a înlocuit, în bună parte, moldovenismele. Scriind pentru întreaga ”semenție românească”, el a contribuit la închegarea unei limbi literare unitare. De la Coresi la Varlaam, limba noastră literară înregistrează progrese remarcabile, așa cum se paote observa din fragmentul următor:
”Doauă oști stau împotrivă cu arme într-armați; sabiile strălucesc, săgețile acoperă soarele; sângele se varsă pre pământ ca pâraiele; trupurile vo(i)nicilor dzac ca snopii în vremea secerii”.
Varlaam a mai scris ”Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc” (1645), o lucrare originală cu caracter polemic, menită să apere biserica ortodoxă din Transilvania de ”rătăcirile” protestante. Scrierea este o mărturie a legăturilor dintre românii din Moldova și Transilvania.
Mitropolitul Varlaam pune în valoare , prin fraze expresive, întreaga bogăție a limbii române. Primele accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului și prin ritmul construcției. Figuri de stil precum repetiția și enumerația ies imediat în evidență.

SIMEON ȘTEFAN


Simeon Ștefan, Mitropolitul Ardealului, tipărește, în anul 1648, la Bălgrad (Alba Iulia), ”Noul Testament”.
În ”Predoslovie cătrî cetitori”, Simeon Ștefan este preocupat de problemele limbii literare.
În ”Predoslovie”, Simeon Ștefan vorbește de ”români”, nu de ”ardeleni”, ”munteni” sau ”moldoveni” (”nu-i de vină noastră, ce-i de vina celuia răsfirat rumânii printre-alte țări”). Prin aceasta, el afirmă ideea unității poporului nostru.
Simeon Ștefan observă existența unor graiuri diferite pe teritoriul românesc (”rumănii nu grăiescu în toate țările într-un chip, însă neci într-o țară de toți într-un chip, încă neci într-o țară într-un chip”). El proclamă necesitatea stabilirii unei limbi literare unitare, care să fie înțeleasă de toți (”Noi derept aceia ne-am silit deîncăt am putut să izvodim așia cum să înțeleagă toți”).
Pentru a arăta că limba literară trebuie să utilizeze numai cuvinte de largă circulație, Simeon Ștefan face o sugestivă comparație cu banii: ”Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sănt bani carii îmblă în toate țările, așia și cuvintele acele sănt bune, carele le înțeleg toți”.
O altă problemă pe care o pune în discuție predoslovia lui Simeon Ștefan este aceea a împrumuturilor din alte limbi. Unele cuvinte ”carele nu să știu rumănește ce sănt...noi încă le-am lăsat greciaște, pentru că alte limbi încă le-au lăsat așia”. Simeon Ștefan își dă seama, prin urmare, de nevoia îmbogățirii limbii cu neologisme.
Prin strădania lui Simeon Ștefan, ”Noul Testament” a fost una din tipăriturile care au contribuit la unificarea și dezvoltarea limbii literare.

DOSOFTEI


Dosoftei, Mitropolit al Moldovei în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, a fost un om ”prea învățat”, cum ne încredințează cronicarul Ion Neculce. ”Multe limbi știe: elinește, lătinește, slovenește și altă adâncă carte și-nvățătură, deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel. În țara noaastră pe aceasta vreme nu este om ca acela”.
Dosoftei întreține relații cu Ioachim, Patriarhul Moscovei, căruia îi cere sprijin în refacerea tipografiei de la Trei Ierarhi. Ioachim îi trimite o tipografie nouă, din care aveau să iasă multe cărți românești. În lucrarea sa ”Parimiile” (1683), Dosoftei își manifestă recunoștința față de Patriarhul Ioachim, în stihuri ca acestea:
”Din patrierșie datu-ne-au tipare,
Sufletească treabă, și bine ne pare”.
Versurile exprimă satisfacția cărturarului care, datorită ajutorului primit din Rusia, poate să-și desfășoare activitatea culturală. O dată mai mult, legăturile româno-ruse se deovedeau fructuoase; lumina de la Răsărit își îndrepta spre Moldova prietenă razele binefăcătoare, așa cum remarcă și Dosoftei:
”Că și de la Moscova luciaște lucoare
Întinzând lungi raze i se bun nume supt soare”.
Dosoftei este unul dintre ierarhii care pregătesc terenul pentru introducerea limbii române în biserică.
Cea mai însemnată scriere a lui Dosoftei este traducerea în versuri a psalmilor. ”Psaltirea în versuri” a apărut în 1673, după o muncă încordată de mulți ani. Având ca model traducerea în versuri polone a psalmilor lui David, traducere făcută de Jans Kochanowski. Dosoftei dăruiește literaturii noastre vechi cea dintâi ”operă în versuri tipărită”. Demn de reținut este faptul că traducătorul, deși față bisericească, se îndepărtează uneori de textul biblic, lăsând să se întrevadă sentimente sau resentimente personale:
”Că ni-ai suit păgânii în ceafă
Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”.
Din versurile acestea se poate desprinde ura lui Dosoftei față de jefuitorii turci. Existența acestor versuri și a altora de acest fel, într-o carte religioasă, în care textul trebuia respectat ”cu sfințenie”, ne arată prezența continuă a filonului realist în literatură.
Mitropolitul Dosoftei cunoștea bine poezia populară, din care se inspiră. De multe ori versurile sale au măsura și ritmul poeziilor populare, ca în fragmentul următor:
”N-am suferit strâmbătate
Să văz nice de departe.
Nu s-au dat cu mine-n viață
Cel cu inemă sămață
Și cu cel fără credință
Nu mi-am făcut cunoștință
Și l-am scosu-l cu ocară
Pre clevetnicul afară.
Cel cu căutătura mândră
Nu l-am avutu-l în sămbră;
Ceia ce-ș es din tocmeală
I-am urât ca o sminteală;
Lacomul să-l pui la masă,
Ce-am căutat cu față lină
Cătră cel fără de vină.
De l-am chematu-l în casă
Să-l văz cu mine la masă”.
(Fragment din ”Psalmul 100”)
””Psaltirea” lui Dosoftei s-a bucurat de o largă circulație, astfel încât unii psalmi au pătruns în folclor. Ea marchează începutul poeziei noastre culte și ajută la cristalizarea limbii literare”.
Cu toate că versul său este încă stângaci, când ia ca model versul popular, limba stihurilor lui Dosoftei devine imediat curgătoare, muzicală și ritmică. Unii dintre psalmii traduși în versuri de el au devenit, prin larga lor circulație, colinde religioase sau cântece de stea, ca ”Psalmul 46”.
Relația psalmistului cu Divinitatea transpare limpede din ”Psalmul 101”, psajul cel mai frumos din ”Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei.
”Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta și este: de a fi oferit în ”Psaltire”, pe neașteptate, întâiul monunment de limbă poetică românească. În acest scop, el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând și calchiind termeni din cinci sau șase limbi, a creat, totodată, alții nemaiauziți, apelând la vorbirea și, poate, și la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe atât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica unor distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeți din secolul XX, ca Ion Barbu, de exemplu; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe cadențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism” (Nicolae Manolescu – ”Istoria critică a literaturii române.I”).

ANTIM IVIREANUL


În secolul al XVIII-lea, Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, adaugă literaturii religioase în limba română un nou tip de scriere, acela al predicilor construite după arta elocinței. Cele 28 de predici ținute de mitropolit la marile sărbători au fost reunite sub titlul ”Didahii” și au fost foarte cunoscute în epocă.
Prind predicile sale rostite de la înălțimea amvonului Mitropoliei din București, unde erau ascultate cu mare interes, Antim Ivireanul se oprește sensibil la literatură. Deși imitau strălucitele omilii ale bisericii, predicile Mitropolitului Antim au multe părți originale. Preocupat de viața morală a credincioșilor, el surprinde slăbiciunile și excesele contemporanilor pe care, după modelul Sfântului Ioan Hrisostom, se simte dator să le îndrepte. Antim Ivireanul nu este prin ”Didahii” numai un teolog, ci și un îndrumător care, prin mijloacele artei oratorice, încearcă să pătrundă în inima celor rătăciți și să-i aducă pe calea cea dreaptă. El afirmă cu hotărâre dreptul păstorului de a veghea asupra credincioșilor săi, ale căror suflete îi sunt date în pază de Dumnezeu.
Predicile mitropolitului sunt construite după un plan riguros. Ele se deschid cu o introducere în subiect, care se continuă cu un exordiu (=enunțarea sumară a conținutului), urmat de o tratare (plină de tâlcuri alegorice) și finalizat printr-o încheiere. Procedeele artei oratorice a lui Antim sunt cele ale retoricii clasice: comparația, antiteza, interogația retorică.
Stilul predicilor a fost remarcat de către toți cercetătorii literaturii române vechi: ”Pivită sub aspect stilistic, fraza lui Antim Ivireanul e când scurtă și paratactică, în ritm sacadat, când periodică, în ritm lin și unduios; când simplă, potolită și reținută, când complexă, amplă, plină de căldură. Exclamativ și admirativ uneori, incisiv și sarcastic alteori, retoric pe alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul își expune predicile într-o limbă expresivă, plină de nerv, convingătoare” (Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu – ”Istoria limbii române literare”).

C. LOCUL LITERATURII RELIGIOASE ÎN DEZVOLTAREA CULTURII ROMÂNE


Întrucât primii cărturari sunt clerici, cele mai vechi texte care se răspândesc pe teritoriul patriei noastre sunt textele religioase.
Îmbrăcând, inițial, straie slavonești, ele încep să fie traduse în limba română în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Traducerile acestea sunt cele dintâi monumente de limbă română cu ajutorul cărora putem studia și cunoaște limba veacului al XVI-lea.
După introducerea tiparului la noi, primele tipărituri în limba slavonă și, mai târziu, în limba română, sunt tot cărți bisericești.
Textele coresiene aduc o contribuție însemnată la formarea și unificarea limbii literare.
Este evidentă grija cărturarilor clerici din secolul al XVIII-lea de a găsi, pornind de la limba poporului, calea spre formarea unei limbi literare unitare. Există chiar dorința de a îmbogăți vocabularul cu ajutorul neologismelor (Simeon Ștefan).
Deși traduceri, textele religioase nu sunt lipsite cu totul de originalitate. Ele sunt întovărășite de Predoslovii, uneori și de Epiloguri, care reflectă mentalitatea și preocupările traducătorilor sau tipografilor respectivi, spiritul lor realist.
Elementele realiste pătrund chiar în conținutul textelor religioase, așa cum am văzut la ”Psaltirea în versuri” a Mitropolitului Dosoftei.

II. MARII CRONICARI


A. Grigore Ureche (1590 – 1647)


- a scris Letopisețul Țării Moldovei, de când s-au descălecat Țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș Vodă până la Aron Vodă, în care consemnează perioada cuprinsă între anii 1359 și 1594, începând, așadar, cu întemeierea Moldovei de către Dragoș Vodă.
Preocupat de faptul că letopisețul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei, Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii (cronicile polone și latine, letopisețele moldovene în limba slavonă), din amintirile tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni, precum și din scrisorile primite de la străini și actele aflate la curtea domnească, după cum însuși mărturisea: “Gligore Ureche ce au fost vornic mare, cu multă nevoință cetind cărțile și izvoadele și ale noastre și cele striine (…) au cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deșarte”.
Cronica începe cu scopul declarat al lui Ureche, acela ca urmașii să cunoască istoria, care are caracter moralizator, și ca „să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să se ferească și să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze și să să învețe și să să îndirepteze”.
Principalele idei ale Letopisețului lui Grigore Ureche se referă la originea romană a poporului și latinitatea limbii române, afirmații susținute cu argumente istorice și lingvistice, referindu-se la structura vocabularului, care cuprinde elemente „ale vecinilor de primprejur”, afirmând că „de la Râm ne tragem, și cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”.
Ureche exemplifică afirmația cu câteva argumente lingvistice: ”... de la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, noster și alte multe din limba latinească”.
Referindu-se la originea romană a poporului, cronicarul remarcă faptul că pe aceste meleaguri ”au lăcuit oștile Râmului și au iernatu de multe ori”, că s-au bătut cu sciții și tătarii, pentru că această țară se află ”în calea răotăților”.
Viața internă a Moldovei ilustrează relațiile dintre domnitori și boieri, obiceiurile și protocolul de la curtea domnească, precum și faptele interne pentru tronul Moldovei, duse între domnitorii ajutați de oaste străină.
Locul central al cronicii îl ocupă domnia lui Ștefan cel Mare, față de care Ureche are o prețuire nemărginită și o admirație mărturisită, voievodul român fiind considerat un adevărat principe al Renașterii.
Autorul accentuează onestitatea, fermitatea și patriotismul domnitorului român.
În capitolul ”De moartea lui Ștefan vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe 2 iulie 1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat primul portret literar: ”Fost-au Ștefan-Vodă om nu mare de statu, mânios și de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știa a-l acoperi, și unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut gios, să rădica deasupra biruitorilor”.
Cronicarul scoate în evidență faptul că turcii nu au făcut niciun bine țării, fiind ”ca vasul cel fără fund, măcară câtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poți umplea, așa și turcul, de ce dai mai mult, de aceia îți face mai multă nevoie, că el darul îl scrie obicină (= obicei)”.
Grigore Ureche îi laudă pe boierii cu dragoste de țară, ale căror trăsături definitorii sunt vitejia și spiritul de sacrificiu puse în slujba Moldovei.
Stilul cronicii este concis, sobru, cu elemente descriptive și portretistice.
Cronica lui Grigore Ureche a constituit un important izvor de inspirație pentru Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

B. Miron Costin (1633-1691)



- continuă cronica lui Grigore Ureche, însă se află sub puternica influență a instabilității politice din epocă, deoarece, în cei 38 de ani petrecuți în Moldova, cronicarul a fost martor direct la succedarea a 19 domnitori. Această atmosferă sumbră, pesimistă domină și ”Letopisețul Țării Moldovei de la Aron-Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul”, care ilustrează evenimentele cuprinse între anii 1595 – 1661, precum și ideea romanității și continuității poporului, a unității etnice și lingvistice a românilor. Miron Costin este martor și, uneori, participant la evenimentele relatate, conferind astfel conținutului un plus de adevăr istoric, de obiectivitate și responsabilitate, deoarece ”eu voi da seamă de ale mele câte scriu”.
Dominat de sentimente patriotice, Miron Costin își exprimă deznădejdea că Moldova cădea din ce în ce mai mult sub puterea turcească, iar luptele interne și externe macină țara: ”nu sunt vremurile subt cârma omului, ci bietul om subt vremi”.
”De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” este o remarcabilă operă literară și științifică, cu un pronunțat caracter polemic. Lucrarea a fost scrisă în ultima perioadă a vieții sale, ideea centrală fiind argumentarea latinității limbii române și a romanității poporului român. Opera s-a născut din revolta și indignarea cronicarului îndreptate împotriva unor copiști ai cronicii lui Ureche, mai ales împotriva lui Simion Dascălul, ”om de multă neștiință și minte puțină”, și a lui Misail Călugărul, care strecuraseră afirmația că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma, eliberați din pușcării și exilați pe teritoriul Daciei. Miron Costin este foarte indignat de aceste ”basme” și intenționează să scrie o ”Predoslovie” la cronica sa, dar adună atâta material documentar, încât realizează o operă de sine stătătoare. Revolta sa este atât de sinceră, încât caracterul polemic al ”Predosloviei” capătă – pe alocuri – accente pamfletare.
Miron Costin demonstrează originea romană a poporului român cu argumente științifice, apelând la izvoare istorice privitoare la împrejurările cuceririi Daciei de către Traian.
Aduce argumente lingvistice în susținerea latinității limbii române și argumente de ordin etnografic, comparând portul, firea, obiceiurile moldovenilor cu cele ale romanilor.
”De neamul moldovenilor...” este o lucrare istorică de mare importanță pentru cultura veche românească, întrucât este prima scriere care privește poporul român în unitatea sa legată de originea comună a locuitorilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania.
Miron Costin este primul umanist care conturează sincronizarea Țărilor Române cu istoria celor europene, argumentând asemănările evidente dintre civilizația, obiceiurile și limba italienilor cu cele ale românilor, ilustrând concret cu exemple din latina care stă la originea ambelor limbi, română și italiană.
Atitudinea lui Miron Costin în această operă este asemănătoare cu a celorlalți cronicari, care sunt animați de un patriotism înflăcărat, de preocuparea constantă pentru originea noastră romanică, de convingerea că românii trebuie să iasă din întunericul neștiinței, ”de unde suntu și de ce semințe, de când și cum au descălecat aceste părți de pământu”.
Conștiința că scrisul este dator să slujească adevărul, că este un act de responsabilitate istorică, încrederea în menirea educativă a istoriei pentru viitorime dau forță cronicarilor în efortul lor de ”a scoate la știrea tuturor” istoria poporului român.
Alte opere scrise de Miron Costin sunt: poemul ”Viața lumii”, în care ilustrează idei filozofice importante, precum ”fortuna labilis” (soarta schimbătoare) și ”vanitas vanitatum” (deșertăciunea deșertăciunilor); ”Cronica țărilor Moldovei și Munteniei” și ”Istoria în versuri polone despre Moldova și Muntenia” – lucrări scrise în limba polonă, în care dezvoltă același idei referitoare la romanitatea poporului și latinitatea limbii române, susținute cu numeroase exemplificări lexicale (etimologii), geografice și cu informații despre vechile instituții românești.
Iubirea de țară face din Miron Costin un istoric obiectiv, ce militează pentru dreptate și adevăr, indiferent de sentimentele lui față de un domnitor sau altul.
Miron Costin consideră asuprirea otomană ca o cumplită nenorocire pentru țară și dorește eliberarea Moldovei de sub jugul turcesc. El vorbește cu indignare de ”pântecele turcilor fără fundu”, dar este neîncrezător și pesimist privind eliberarea țării de sub stăpânire străină.
Stilul este mai literar decât la Grigore Ureche, presărat cu amănunte anecdotice, portrete sugestive, descrieri de natură; fraza este amplă, cu o construcție latinească în care sunt evidente influențele poloneze.

C. Ion Neculce (1672-1745)


- continuă cronica lui Miron Costin, operă scrisă la vârsta de 60 de ani, prin urmare, cei aproape 70 de ani dintre cei ilustrați în Letopiseț coincid cu viața lui, iar evenimentele le-a consemnat ”singur, dintru a sa știință”.
”Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă (1661) până la a doua domnie a lui Mavrocordat (1743)” relatează, în principal, domnia lui Dimitrie Cantemir. Evenimentele istorice narate nu se bazează pe documente, pentru că toate ”se află în inima mea”, fapt ce dă cronicii un caracter subiectiv.
În fața cronicii, Ion Neculce așază 42 de legende istorice, sub titlul ”O samă de cuvinte”, despre care spune că sunt ”audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețu nu sunt scrise” și care ilustrează evenimente ce au cutremurat ”săraca Țară Moldavă”.
Neculce pune în introducerea Letopisețului aceste legende, cărora le acordă o anumită valoare documentară, dar, ca un adevărat scriitor, îl lasă pe cititor să aprecieze veridicitatea întâmplărilor povestite, ”cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară bine va fi; cine precum îi va fi voia, așa va face”.
Povestitor talentat, Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forță artistică surprinzătoare, prin arta narațiunii și prin arta portretului, având, între cronicari, măiestria pe care Ion Creangă o va desăvârși: ”Numai Creangă, dintre scriitorii ulteriori a mai putut strecura în țesătura frazei atâtea zicale și maxime, ca Neculce, al cărui meșteșug în a povesti în pilde ori a imita astfel de vorbire e fără pereche în perimetrul literaturii noastre vechi” (George Muntean).
Proverbele sunt numeroase în letopiseț: ”Calul râios găsește copaciul scorțos”, ”...după cum este vorba că nu fac toate muștele mere”, ”Pasărea vicleană dă singură-n laț”.
Ion Neculce este și precursorul lui Anton Pann, prin aceea că în unele fraze enumeră proverbele, unele după altele: ”Paza bună trece primejdia rea, mielul blând suge la doo maice, capul plecat nu-l prinde sabia”.
Oralitatea stilului lui Neculce este dată și de cuvinte populare expresive, de particularitățile de vorbire ce dau veridicitate textului. De pildă, atunci când povestește mazilirea lui Constantin Duca, doamna Maria, fiica lui Brâncoveanu, strigă muntenește: ”Aoleo! Aoleo! Că va pune taica pungă dă pungă din București pân-în Țarigrad; și dzău, nu ne va lăsa și iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt”.
Portretele domnitorilor conturează personaje literare prin scoaterea în evidență a unei virtuți, a unui viciu, a unui defect. Gheorghe Duca, un tiran lacom și infatuat, era ”om nu pre nalt și gros, burduhos, rumăn la față, buzat; barba îi era albă ca zăpada”. El a fost ”pus într-o sanie cu doi cai, unul alb și altul murg și cu hamuri de tei” și, pe tot drumul ”ocări și sudălmi de audzea cu urechile”. Ajuns într-un sat de lângă Suceava, fiindu-i foame, îi cere unei femei puțin lapte, dar aceasta, nerecunoscându-l, i-a strigat: ”N-avem lapte să-ți dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din țară; de-l va mânca viermii iadului cei neadormiți”.
Talentul artistic al lui Neculce se manifestă și în folosirea epitetelor populare expresive, relevante (”bogate nevoi și rușini face turcii beților oameni”), care dau povestirii o cadență și o atmosferă proprie nordului Moldovei.
Opera lui Ion Neculce a constituit o peramanentă sursă de inspirație pentru scriitorii de mai târziu, ca Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu.

D. Dimitrie Cantemir (1673-1723)


- ”inorogul alb” al gândirii românești (Lucian Blaga), o impresionantă personalitate europeană, a fost un om de vastă cultură, umanist erudit (cunoștea 12 limbi străine), călăuzit de credința că ”sufletul odihnă nu poate afla până nu găsește adevărul, carile îl cearcă oricât de departe și oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri”.
Dimitrie Cantemir este o personalitate copleșitoare a Renașterii, fiind primul savant de formație enciclopedică (erudit) și marcând trecerea de la literatura veche, cronicărească, la cea modernă, abordând cele mai variate domenii științifice și artistice.
”Istoria ieroglifică”, operă elaborată de Dimitrie Cantemir între anii 1703 – 1705, este un roman alegoric, un pamflet politic, o fabulă și un eseu filosofic, fiind printre puținele opere scrise în limba română. Opera îmbină, așadar, mai multe specii și genuri literare, precum și o gamă largă a modalităților de expunere, cum ar fi națiunea, monologul artistic, proza lirică, fraza rimată în interiorul textului, descrierea etc.. Deși greoaie la lectură, din cauza frazei latinești, care-i era atât de familiară autorului, opera are o importanță deosebită, fiind considerată, de către George Călinescu, singura operă literară viabilă din perioada veche.
Tema o constituie conflictul dintre Brâncoveanu și Cantemirești pentru ocuparea tronului Moldovei de către Mihail Racoviță, o rudă a domnitorului din Țara Românească, în defavoarea fraților Cantemir. Conflictul s-a manifestat între anii 1688 – 1705 și este prezentat sub forma alegoriei luptei dintre Țara Păsărilor și Țara Patrupedelor, vreme de 17 ani.
Titlul este o metaforă, sugerând istoria secretă și încâlcită a unui conflict prelungit între Moldova și Țara Românească privind ocuparea tronului din Moldova de către o rudă a lui Brâncoveanu, Cantemir demascând astfel intrigile subterane ale politicii din acea vreme.
Subiectul este alcătuit din 12 părți.
În această operă, Cantemir realizează o imagine istorică, politică și socială a epocii. Astfel, Imperiul Otoman este un ”templu al lăcomiei”, marii dregători sunt lipsiți de scrupule, considerând mita un drept ce li se cuvine, iar deasupra tuturor domină sultanul, în a cărui ”hazna” se adună avuțiile jefuite de la țările române.
Cantemir are și o poziție antiboierească, deoarece boierii formaseră o adevărată oligarhie care stabilea cursul politicii și determina alegerea domnitorilor.
Boierimea este reprezentată de ”jigănii” sau ”paseri” de pradă, simbolizând astfel răutatea și egoismul, aviditate în strângerea averilor, fiind bucuroasă chiar de ”vărsarea sângelui nevinovat”, dacă acest lucru era necesar propriilor interese.
Autorul, întristat de rapacitatea și perfidia boierilor, exprimă un avertisment amar: ”Auziți voi jigănii, nu atâta predinafară, precât pe dinlăuntru văspsite, ajunge-vă cât până acum și până-ntr-atâta monarhiile ați amestecat și toată și mai nestinsă iască a vrăjbii între dânsele ați aruncat; puneți-vă hotar și țenchiu (= limită, sfârșit) răutăților voastre: părăsiți-vă mai mult cleștele strâmbătății și mâna lăcomiei a alcătui...”.
Poporul este metaforizat prin ”muște”, Cantemir construind astfel primul personaj colectiv, atunci când relatează răscoala din vremea lui Mihail Racoviță, cauzată de crunta exploatare la care erau supuși tăranii, cărora autorul le ia apărarea pentru că ei sunt gata ”pentru slobozenie și moșie cu cinste a muri, decât prin mulți vecii cu necinste a trăi, mai de folos și mai de lăudat este”.
Suferințele îndurate de masele țărănești, lipsurile pe care le suportau din pricina lăcomiei boierilor îl întristează pe Cantemir: ”Undeva glas de bucure sau viers de veselie nu se simțea, fără numai răget, muget, obide, suspine, văieturi și olecăituri în toate părțile și în toate colțurile să aduzea”.
Acolo unde legea nu este respectată și atâta timp cât numai bunul plac domnește în Moldova, răscoalele apar ca o reacție firească, deoarece ”unde pravila în silă și tărie, iară nu în bună socoteală și dreptate se sprijină, acolo nicio ascultare a supușilor trebuitoare nu este”.
Soluția pe care Cantemir o propune pentru îndreptarea relelor este aceea a instalării unei monarhii absolute, imaginea unui monarh luminat, care respectă legile țării, înconjurat de boieri patrioți, de ”capete învățate”, înțelepți, lipsiți de trufie, ideea exprimată de ”albine”, care-i reprezintă pe birnici (plătitori de biruri, contribuabili).
Personajele evoluează pe o imensă scenă imaginară, modalitate artistică folosită pentru exprimarea unei critici atotcuprinzătoare a epocii. Actorii sunt păsări, dobitoace, jigănii, iar regizorul vieții este Fortuna, care rareori este bună, fiind, de cele mai multe ori, neprielnică.
Portretele sunt, în general, morale, referindu-se la etica personajului, ca acela al Nevăstuicii, care o întruchipează pe Helgea, viitoarea soție a lui Mihail Racoviță. Femeie frumoasă, ”cu negri și mângâioși ochi”, are o viață desfrânată, fiind descrisă cu sarcasm de Cantemir, cu prilejul căsătoriei ei – din interes – cu bătrânul Racoviță.
Acțiunile personajelor sunt exclusiv verbale, sub formă de polemici, tirade nesfârșite, monologuri, Lupul fiind singurul care consideră că, într-o lume stăpânită de ipocrizie și minciună, cea mai potrivită atitudine este tăcerea, ca singură atitudine de a ilustra protestul.
Pentru Cantemir scrisul este unica modalitate de a se afirma într-o lume în care domină abilitatea și corupția politică, miniciuna, lăcomia, necinstea. Noblețea sa intelectuală, setea de afirmare spirituală constituie reacții ale revanșei pe care dorește s-o aibă asupra numeroșilor dușmani și asupra sorții sale nedrepte.
Deși, de-a lungul timpului, ”Istoria ieroglifică” a fost socotită roman, pamflet politic, epopee, satiră socială, carte de memorii, eseu, poem, spectacol cu măști, ea nu poate fi încadrată într-o specie anumită, fiind alcătuită în stil baroc, care, sub pretextul urii și răzbunării, scoate în evidență ideile filozofice și neliniștile lui Cantemir despre condiția omului în lume, fapt ce l-a determinat pe Lucian Blaga să-l numească ”Inorogul alb” al gândirii românești.

“Descrierea Moldovei”


- este o proză savantă, deoarece informațiile despre așezarea, granițele, flora, fauna, religia, politica și locuitorii Moldovei sunt descrise într-un limbaj literar, iar moldovenii sunt conturați prin adevărate portrete literare.
”Descrierea Moldovei” este prima lucrare monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla exilat în Rusia, și a fost tradusă în românește abia în 1825.
Lucrarea s-a impus prin acuratețea metodei folosite, vastitatea informației și concepția modernă monografică referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural și etnografic al Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relație cu istoria și economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.
”Descrierea Moldovei” este structurată în trei părți, conform aspectelor relevate în fiecare dintre ele:
- prima parte, cea geografică, are șapte capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conținutul acestuia: ”Despre numele cel vechi și cel de acum al Moldovei”, ”Despre apele Moldovei”, ”Despre munții și mineralele Moldovei” etc.;
- a doua parte, cea politică, este cea mai întinsă, conținând 19 capitole, fiecare având un titlu care explică aspectele politice și etnografice ilustrate: ”Despre alegerea domnilor în Moldova”, ”Despre oastea moldovenească”, ”Despre legile Țării Moldovei”, ”Despre năravurile moldovenilor”, ”Despre obiceiurile de la logodnă și de la nuntă”, ”Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni” etc.;
- partea a treia, în care autorul descrie cele bisericești și învățătura în Moldova, cuprinzând 5 capitole: ”Despre religia moldovenilor”, ”Despre tagma bisericească”, ”Despre mănăstirile din Moldova”, ”Despre graiul moldovenesc”, ”Despre literele moldovenilor”.
Prima parte se referă, în cele șapte capitole ale sale, la hotarele țării, la vecini, climă, ape, ținuturi și târgurile cele mai importante, la munții și bogățiile subsolului, la câmpiile și pădurile, la fauna sălbatică și domestică a Moldovei, schițând, pentru întâia oară, harta Moldovei.
Dimitrie Cantemir relatează legenda întemeierii Moldovei, oferă date exacte privind așezarea țării, manifestările climaterice, cele mai importante ape și afluenții acestora, principalele târguri, printre care menționează ”Ținutul Iașilor”, ”Ținutul Romanului”, ”Ținutul Vasluiului”, ”Ținutul Putnei” etc., precum și alcătuirea Moldovei din țara de jos, țara de sus și Basarabia, explicând deseori și proveniența numelor respective.
Munții Moldovei sunt bogați în minerale, între care sarea și fierul, iar câmpiile sunt cultivate cu grâu, ovăz și cu pomi fructiferi, viile sunt ”alese”, iar pădurile sunt dăruite ”din belșug atât cu lemn de lucru, cât și cu lemn de foc și pomi cu roadă”.
Animalele domestice și sălbatice sunt reprezentate de ”turmele de cerbi, căprioare, capre negre, vulpi, urși și lupi” și de trei feluri de oi, ”oile de munte, oile de Soroca și oile sălbatice de pădure”.
O mențiune specială face autorul pentru ”îndeletnicirea albinăritului” și foloasele pe care le au locuitorii de pe urma acestei ocupații, între care ceara și mierea.
”Parte politică”, cea mai întinsă și cuprinzătoare, este subintitulată, de autor, ”Despre orânduirea de stat” și începe cu o referire la ”chipul în care este cârmuită” țara și la cei mai importanți domnitori, considerând că ”domnia lui Ștefan cel Mare a fost o epocă hotărâtoare pentru Moldova”.
Înscăunarea domnitorilor se făcea după descendența ereditară, obicei respectat numai până la al șaselea voievod, apoi, când țara a căzut ”în neorânduială prin cârmuirea silnică a turcilor”, li s-a dat putere boierilor să aleagă domnul, dar numai cu acordul Porții.
Cantemir descrie detaliat ritualul înscăunării, în care un rol esențial îl are mitropolitul și alte fețe bisericești, straiele domnești, caii, protocolul primirii la curtea domnească etc..
Privitor la mazilirea domnitorilor, Cantemir afirmă că aceasta are loc din hotărârea vizirului și cu încuviințarea sultanului, tăinuindu-se ”urzeala sa cât se poate mai bine”, schimbarea conducătorului destăinuindu-se numai ”domnului cel nou pe care l-a hotărât”.
Noul domn este adus la Țarigrad pentru confirmarea lui de către Poartă, care trimite apoi înștiințare boierilor din țară: ”Domnul vostru este mazilit, iară voi să dați ascultare poruncilor domnului cel nou”.
Referindu-se la ”boierii din Moldova și la statutul lor social, Dimitrie Cantemir numește funcțiile importante în stat, logofătul cel mare, vornicul, hatmanul, postelnicul, spătarul, paharnicul și vistiernicul, descriind atribuțiile fiecărui post în parte.
”Despre oastea moldovenească”, Dimitrie Cantemir exagerează numărul oștenilor, spunând că erau între 70.000 și 100.000, iar cei mai mulți fuseseră în oastea lui Ștefan cel Mare.
Următoarele capitole cuprind detalii despre obiceiurile de la curtea domnească, ale vânătorilor domnești, despre înmormântarea domnitorilor, despre legile țării, la care veghea divanul la judecată al domnului și al boierilor.
Un capitol impresionant este cel care vorbește despre ”tributul și peșcheșurile pe care Moldova le plătește Porții”, autorul dând exemple concrete de domnitori și sumele de bani pe care le achitau turcilor.
Capitolul ”Despre năravurile moldovenilor” a fost scris de Cantemir din ”dragostea ce avem pentru patria noastră”, cu scopul de a înfățișa ”pe locuitorii țării din care ne tragem” ș din ”dragoste de adevăr”.
Cele mai evidente trăsături ale moldovenilor sunt ”credința cea adevărată și ospeția”, fira lor cea bună, iar între defecte se înscrie proasta creștere, accentuând că ”trufia și semeția sunt mama și sora lor”, acestea fiind două năravuri dominante. Moldovenii sunt îndrăzneți, ”semeți și foarte puși pe gâlceavă”, dar nu țin mult timp supărarea, ci se împacă repede ”cu potrivnicul”. Altfel, sunt ”glumeți și veseli”, foarte discreți și sinceri, ”ceea ce au în suflet le stă și pe buze”. Le place ”să petreacă la ospețe” toată noaptea, dar numai la sărbători sau ”când e vreme rea iarna”, bând mai ales vin, deoarece ”rachiul nu-l iubește nimeni, afară de oștean”. Moldovenii sunt pricepuți în mânuirea armelor, ”arcul îl întind foarte bine”, știu să arunce cu sulița, dar au izbândit ”mai mult cu spada”. La începutul luptei sunt entuziasmați și foarte viteji, au învățat să surprindă adversarul, învingând în acest fel, de multe ori, dușmanul, cu care sunt ”când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică”. Cantemir consideră că locuitorii acestor meleaguri ”nu cunosc măsura în nimic” și dacă lucrurile merg bine în viața lor sunt ”semeți”, iar dacă nu, atunci sunt dezorientați și ”nu mai știu ce să facă”, regretând imediat hotărârile pe care le-au luat. Cu toate acestea, spre deosebire de alte neamuri, după ocupația romanilor au reușit să păstreze ”întreagă și nevătămată rânduiala sa politicească și boierească”.
Moldovenii nu sunt ”iubitori de învățătură”, considerând că aceasta este ”treaba popilor”. Femeile lor sunt frumoase și, atunci când devin neveste, poartă basmale, pentru că socotesc că nimic nu e ”mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; și se socotește fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei”.
Despre locuitorii din Țara de Jos, Cantemir spune că ”sunt lesne ispitiți de lenevie”, dar se și răzvrătesc cu ușurință ”împotriva căpeteniilor, ba chiar și împotriva domniei însăși”.
Moldovenii consideră că Dumnezeu le hotărăște ziua morții, așa că nu se tem că pot muri în războaie, dacă nu le-a venit sorocul, de aceea ”se năpustesc nebunește asupra dușmanului”. Ospitalitatea este trăsătura cea mai deosebită și specifică moldovenilor, deoarece ”chipul cu care primesc oaspeții străini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudă”. Deși sunt săraci, nu se dau înapoi să dea de mâncare și să găzduiască un călător timp de trei zile împreună cu calul său, ca ”și când le-ar fi frate sau altă rudenie”.
Locuitorii din Țara de Sus se pricep mai puțin la meșteșugul armelor, dar sunt ”înverșunați aproape până la eres în credința lor”, de aceea au peste 60 de biserici numai în ținutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, iar ”munții sunt plini de călugări și pustnici” care-și duc acolo viața smerită și singuratică. Ei au credință și față de domnitor, ”furtișaguri nu se săvârșesc decât puține”, iar dacă se iscă vreun conflict, acesta e pornit numai de boierii din Țara de Jos.
În restul capitolului, Cantemir se referă la jocurile populare specifice moldovenilor, care sunt ”cu totul altfel decât la celelalte neamuri”, descriind în detaliu hora, obiceiurile populare și ritualurile de la nunți și de la alte sărbători.
O atenție specială o acordă călușului, joc bărbătesc spectaculos, care se manifestă o dată pe an, ”între înălțarea la cer a lui Hristos și sărbătoarea Rusaliilor”. Călușarii sunt socotiți și vindecători printr-un ritual ce se respectă riguros, încât ”cele mai grele boli, care s-au impotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală”.
Cantemir închiei admirativ pentru puterea pe care o au moldovenii în credință și în farmece.
Se poate afirma că Dimitrie Cantemir schițează primul portret moral al poporului român.
Capitolele următoare descriu obiceiurile de la logodnă și de la nuntă, ritualurile înmormântării, toate desfășurându-se ”după rânduiala bisericii răsăritene”.
În ultima parte a operei, ”Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova”, Dimitrie Cantemir dezvoltă puterea credinței religioase, mai întâi în zei, apoi numai în Dumnezeu, deoarece ei cred că ”sfinții n-au ajuns încă la mântuirea desăvârșită”, referindu-se, pe larg, și la ”tagma bisericească”.
Lăcașurile de cult sunt numeroase în Moldova, mănăstirile ”sunt așezate pe unul și același temei”, dar ”se împart în mănăstiri închinate și mănăstiri slobode”, iar domnitorii sau marii boieri obișnuiau să-și lase averea, în mod egal, copiilor lor și mănăstirii.
Ideea despre originea limbii moldovenilor este argumentată de autor într-un capitol special, în care se demonstrează faptul că limba latină stă la baza graiului moldovenesc, mai ales că acesta are ”mai multe vorbe latinești” chiar decât limba italiană.
În încheierea lucrării, Dimitrie Cantemir vorbește ”Despre literele moldovenilor”, afirmând că ”moldovenii foloseau litere latinești” până când mitropolitul Theoctist, ”bulgar de neam”, a trecut de partea papistașilor și l-a sfătuit pe Alexandru cel Bun ”să pună în locul lor pe cele slavonești”.
Cantemir citează numele unor învățați de seamă ai vremii, care veniseră în Moldova, printre care îl numește pe preotul erudit de origine greacă, Ieremia Cacavela, care fusese și dascălul său și de la care ”mulți moldoveni au început să învețe literatura grecească, latinească și italienească”.
”Descrierea Moldovei” este o lucrare meritorie, deoarece oferă o varietate de informații din foarte multe domenii ale culturii: istorie, geografie, arheologie, științele naturii, etnografie și folclor, lingvistică comparată, dialectologie și psihologie socială, în încercarea lui de a situa Moldova între celelalte țări ale lumii, a o face cunoscută și altor popoare.
”Descrierea Moldovei” este prima lucrare de idei și prima proză savantă din cultura română, în care Dimitrie Cantemir se afirmă ca personalitate erudită monumentală prin câteva trasături fundamentale: viziunea modernă manifestată atât în realizarea conținutului, cât și a formei de exprimare; capacitatea de sintetizare și esențializare a problemelor abordate; multitudinea informațiilor științifice cuprinse în operă; varietatea domeniilor abordate și prezentate în lucrare: geografie, științele naturii, arheologie, mitologie, folcloristică, etnografie, psihologie, lingvistică, dialectologie, stilistică.
”Dimitrie Cantemir a fost un om al Renașterii (...), unul dintre acesti oameni creatori, de cultură completă.” (P.P.Panaitescu – ”Dimitrie Cantemir, viața și opera”)

III. ȘCOALA ARDELEANĂ


Nucleul iluminismului românesc l-a constituit mișcarea intelectualilor din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, numită ”Școala Ardeleană”.
Curentul iluminist a avut ca punct de plecare un vechi tratat austro-ungar, cunoscut sub numele ”Unio trium nationum” (1437), prin care se interziceau drepturi sociale și politice românilor transilvăneni, supuși stăpânirii Imperiului Austro-Ungar. Așadar, Școala Ardeleană are ca prim obiectiv eliberarea națională și socială, năzuință de veacuri a românilor din Transilvania. Această mișcare iluministă a fost inițiată de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein (1745-1806) și a adunat în jurul ei intelectuali veritabili, care făcuseră studii superioare la Viena sau Roma și care continuă ideile cronicarilor cu privire la originea latină a limbii române și la romanitatea poporului.
Ca prim argument împotriva pactului politic austro-ungar, cărturarii mișcării iluministe elaborează un amplu program intitulat ”Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae” (1791), prin care solicitau împăratului Leopold al II-lea al Austriei drepturi egale cu celelalte etnii ale imperiului pentru românii din Transilvania.
Corifeii Școlii Ardelene au avut un rol important în încurajarea studiului istoriei și a limbii române, în dezvoltarea științelor naturii și a învățământului.
Reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene au fost Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1745-1816), Petru Maior (1761-1821), Ion Budai-Deleanu (1760-1820), Aron Pumnul, Timotei Cipariu, Gheorghe Barițiu, principala lor contribuție la evoluția culturală fiind elaborarea de lucrări istorice, lingvistice și literare.
Ideile Școlii Ardelene au fundamentat principii esențiale pentru dezvoltarea personalității umane, precum și pentru emanciparea maselor populare, prin eliberarea de sub asuprirea socială și națională a Imperiului Austro-Ungar:
- prevederea de drepturi egale pentru toți locuitorii din Transilvania, pentru că ”toate națiile firești se cuprind în marea nație a neamului omenesc” (Samuil Micu);
- legile rațiunii impun legalitatea socială a omului, aducând ca argument dreptul natural la viață prin legea firii;
- afirmarea conștiinței naționale românești;
- libertatea socială și națională a românilor transilvăneni.
Direcția erudită a mișcării a fost susținută de apariția numeroaselor lucrări de istorie, știință, lingvistică și filologie ale cărturarilor iluminiști.
Dezvoltarea social-culturală s-a concretizat prin înființarea de școli în limba română (Gheorghe Șincai a fost inițiatorul înființării a peste 300 de școli), prin scrierea și tipărirea de abecedare, manuale de aritmetică, economie aplicată, științele naturii, cărți de morală și de popularizare a științei etc..
Dimensiunea istorică se materializează prin elaborarea de lucrări cu caracter istoric, prin care cărturarii susțin și demonstrează latinitatea limbii și romanitatea poporului român, precum și continuarea lui pe aceste meleaguri.
Principalele lucrări istorice sunt: ”Hronica românilor și a mai multor neamuri” (1804), de Gheorghe Șincai, ”Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (1812), de Petru Maior, ”Istoria și lucrurile și întâmplările românilor”, de Samuil Micu.
Contribuția filologică la consfințirea ideii că limba română își are originile în latina populară, concepție din care decurg și alte principii lingvistice, susținute de cărturarii Școlii Ardelene, precum: necesitatea normării limbii române, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, îmbogățirea limbii cu neologisme și, în exces, ”purificarea” limbii române de cuvinte nelatine.
Cele mai importante opere filologice ale corifeilor iluminiști au fost: ”Carte de rogacioni pentru evlavia omului chrestin” (1779), de Samuil Micu, prima carte scrisă în limba română și tipărită la Viena cu alfabet latin; ”Elementa linguae daco-romanae sive valachice” (1780), prima gramatică românească, scrisă și tipărită în limba latină, de Samuil Micu și Gheorghe Șincai; ”Disertație pentru începutul limbei românești” (1812), de Petru Maior; ”Dialog pentru începutul limbei române. Între nepot și unchi”, de Petru Maior; ”Lexiconul de la Buda” (1825), prima gramatică a limbii române, scrisă de Samuil Micu și Petru Maior.
Climatul este favorabil pentru fondarea literaturii prin Ion Budai-Deleanu, a cărei operă fundamentală în versuri, ”Țiganiada”, sintetizează ideile iluministe ale epocii și reprezintă prima creație artistică de valoare în privința limbajului poetic, care l-a calificat pe autor drept ”cel dintâi mare poet român de talie europeană”.

A. ”Țiganiada”


Ion Budai-Deleanu (1760-1820), născut la Cigmău, județul Hunedoara, a fost istoric, filolog, peot și unul dintre corifeii Școlii Ardelene. El deține un loc însemnat în literatura română și prin faptul că este autorul singurei epopei finalizate până la apariția operei ”Levantul” (1990), scrisă de Mircea Cărtărescu.
Absolvent al Facultăților de Teologie și Filologie de la Viena, vorbitor a cinci limbi străine și cunoscător al literaturii italiene și franceze, Ion Budai-Deleanu se stabilește pentru totdeauna la Liov, după un conflict cu unii reprezentanți ai Bisericii de la Blaj.
Subintitulată ”Poemation eroi-comico-satiric”, epopeea ”Țiganiada” a avut două variante, la distanță de 12 ani: prima, scrisă în 1800 și publicată în 1875-1877, iar a doua versiune, creată în 1812, a fost tipărită abia în 1925.
În spirit iluminist, tema o constituie lupta pentru apărarea libertății și ființei naționale, printr-o critică necruțătoare a rânduielilor feudale, a tarelor aristocrației și ale clerului, a despotismului și nedreptăților sociale.
Compozițional, opera (semnată cu anagrama autorului, Leonachi Dianeu) este alcătuită dintr-un Prolog, o Epistolă către Mitru Perea și douăsprezece cântări, acțiunea fiind organizată pe patru planuri ”polifonice”, și anume:
- planul istoric al luptei lui Vlad Țepeș cu turcii;
- planul comico-social privind peregrinările țiganilor pe care domnitorul îi organizează în oaste;
- planul mitic, al înfruntării dintre forțele angelice cu cele demonice (îngerii îl ajută pe Vlad Țepeș și pe români, iar diavolii îi ispitesc pe țigani);
- planul comentariilor din subsolul operei, atribuite unor personaje fictive, de diverse profesii și competențe, care ar fi studiat textul și-l interpretează voit eronat și comic.
Ideile iluministe sunt confortabil așezate în conștiința lirică evoluată a autorului, care se simte ”răpit” de neliniștea creației poetice, așa cum, de altfel, mărturisește în ”Prolog”: ”Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a căuta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreauă, vrând a forma ș-a introduce un gust nou de poesie românească (...)”.
Eposul comic este o parodie a epopeii eroice, o raportare voit ironică a unui univers antieroic, o ”comedie filologică” în care sunt parodiate mai multe citate din creațiile lui Boileau sau Homer.
În epistola de dedicație, ”Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreț”, scriitorul explică semnătura Leon Dianeu, care ”cuprinde în sine întreg numele mieu prin strămutarea slovelor sau anagramă. (...) Leon Dianeu sau Leonachi Dianeu (precum știi tu bine că la noi în Țara Muntenească, ba și la Moldova, toți ș-adaugă numele cu ”achi” sau ”eachi”, după grecie, fiind că sună mai cilibiu”.
Autorul mărturisește, de asemenea, că a amestecat ”întru adins lucruri de șagă, ca mai lesne să se înțeleagă și să placă”, dar avertizează cititorul: ”însă tu bagă samă bine! Căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie, în multe locuri unde prin țigani să înțăleg și alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii de-atunce. Cel înțălept va înțălege...”. Această considerație ironică explică, de altfel, titlul epopeii ”Țiganiada”.
Relațiile temporale și spațiale sunt reale, derularea acțiunii fiind plasată în Țara Românească, secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Țepeș. Voievodul plănuiește mișcarea de rezistență împotriva Imperiului Otoman, în cadrul căreia se înscrie și prevenirea trădării. Ca să nu pate fi folosiți ca iscoade de către turci, țiganii sunt adunați de Vodă într-o tabără, cu intenția de a-i organiza într-o oaste care să lupte de partea românilor, împotriva inamicilor otomani.
Cetele de țigani care defilează prin fața domnitorului sunt prezentate în notă comică, satira autorului țintind și moravurile feudale. Fiecare gloată țigănească are câte un steag propriu și se manifestă gălăgios: argintarii (zlătarii), conduși de Parpangel, au ca steag o cioară de argint cu aripile întinse și cântă la drâmbe și clopoței; căldărarii, cârmuiți de Bălăban, arborează o tipsie de aramă și-și fac simțită trecerea bătând strident în căldări; în fruntea fierarilor este Drăghici și poartă cu mândrie o tigaie de plăcinte, fac larmă mare cu clopote și chimvale; aurarii sunt conduși de Tandaler și ridică spre cer o suliță de aur sunând din alăute și dible, iar lăieții, în frunte cu Corcodel au ca steag o cârpă și fanfară proprie:
”Marșul suna în cornuri mugătoare,
Toți lolăindu-se în gura mare”.
Țiganii fac popas între Alba și Flămânda și, după ce defilează zgomotos prin fața domnitorului, își continuă drumul până la locul în care-și așază tabăra la Spăteni, între Bărbătești și Inimoasa.
Metafora ”drumului”, în jurul căruia se organizează epopeea, sugerează aspirația spre ideal a țiganilor, care încearcă să-și depășească propria condiție, dar eșuează ”din cauza propensiunii instinctuale, a neputinței de a se lăsa călăuziți de rațiune” (Paul Cornea).
Călătoria țiganilor este anevoioasă, plină de dificultăți și neînțelegeri, dar la sfârșitul ei toți îi jură credință lui Vlad Țepeș.
Li se dau țiganilor provizii de hrană din belșug și arme cu care să lupte și tocmai când domnitorul este convins că nu se vor da bătuți, unul dintre bulibași îi cere și ”vreo pază de oșteni, ce n-au frică de moarte” ca să-i păzească de dușmani.
În alt plan narativ, Satana o fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, care pleacă în căutarea ei. O găsește, în cele din urmă, în pădurea fermecată, închisă într-un palat. La un semn al Sfântului Spiridon, protectorul fecioarelor, Romica dispare odată cu palatul vrăjit. Înnebunit de durere, Parpangel rătăcește prin pădure și ajunge la două izvoare: unul cu apă vie și unul cu apă moartă. Voinicul român Argineanu bea din apa moartă și își pierde mințile, iar Parpangel bea din izvorul cu apă vie, capătă puteri neobișnuite și îmbracă armura românului.
Ca să încerce loialitatea țiganilor, Vlad Țepeș, împreună cu o ceată de oșteni îmbrăcați turcește, atacă tabăra. Țiganii se predau imediat turcului și sunt gata să-i vândă pe români, se roagă să fie iertați, imploră mila otomanilor susținând că ei nu sunt vinovați cu nimic. Când își dau seama că este Țepeș deghizat, țiganii își cer din nou iertae și făgăduiesc să se bată cu turcii.
Parpangel se întoarce în tabără tocmai când turcii îi atacau pe țigani, dar aceștia, crezând că sunt tot românii îmbrăcați în haine turcești, se luptă cu dârzenie, iar Parpangel, făcând minuni de vitejie, bagă groaza în oastea turcească, însă cade de pe cal și-și frânge oasele. Este îngrijit de mama lui, Brândușa,și de Romica.
La bătălie iau parte sfinții, care sunt de partea românilor și dracii, care-i sprijină pe turci. În cele din urmă, oastea lui Vlad Țepeș îi alungă pe turci.
Acțiunea continuă cu tot felul de peripeții și evenimente în jurul personajelor Parpangel, Tandaler, Corcodel. Țiganii hotărăsc să lupte și ei contra turcilor, dar pentru că le este frică, Tandaler îi sfătuiește să se bată ”cu ochii închiși”, ca să nu se înspăimânte la vederea turcilor și s-o ia la fugă. În calea lor iese o turmă de boi și țiganii, văicărindu-se și urlând, încep să lovească în stânga și-n dreapta ”cireada de boi îndrăcită”, până când ”vitele înspăimântate fugiră, iar faraonii începură a clipi câte-o țâră”. După ”bătălie”, Parpangel se însoară cu iubita lui, Romica, și le povestește nuntașilor despre călătoria pe care o făcuse în iad și în rai.
Zvonindu-se că Vlad Țepeș ar fi fost biruit de turci și Țara Românească rămăsese fără domnitor, țiganii se hotărăsc să-și facă o țară a lor și discută despre formele de guvernământ. Dezbaterile au loc în chip organizat, opiniile țiganilor sunt exprimate prin delegați ai cetelor și se formează chiar o comisie alcătuită din învățați care ”cetisă și pe Platon cel mare”. Părerile divergente iscă certuri înverșunate, nu reușesc să cadă de acord dacă statul lor să fie republică sau monarhie. Nici asupra conducătorului nu se înțeleg, așa că, după ce se încaieră îngrozitor și mor mai mulți țigani și căpetenii, se împrăștie care încotro și pornesc din nou în pribegie. Astfel, el ratează șansa de a-și dobândi conștiința ființei naționale.
Vlad Țepeș, deși iese învingător în lupta cu turcii, este alungat de la tron de către boierii trădători și este nevoit să ia calea exilului. Oastea românilor, condusă de Romândor, continuă lupta antiotomană, deși boierii se opun bătăliilor deoarece se tem de răzbunarea ulterioară a turcilor.
Străbătură de spiritul luminilor, ”Țiganiada” transmite mesajul ideatic printr-o multitudine de situații / episoade complicate și prin personajele numeroase și complexe. Ideile privind lupta pentru drepturile omului și egalitatea oamenilor dată de legea firii sunt transmise prin discursul lui Janalău:
”Deacă vom lua la socoteală
Cum că toți oamenii de la fire
Să nasc într-un chip, rin o tocmeală,
Nice s-află-între dânșii osăbire
Vom afla că-asemene dreptate
Trebuie s-aibă toți în cetate”.
Necesitatea respectării legilor și prețuirea valorilor morale constituie un alt principiu iluminist susținut și în notele din subsolul operei: ”Drept aceasta nime să nu stăpânească, fără numai legea; să hotărâm dar legi bune, după care să fim cârmuiți prin alese dintre noi persoane cinstite”.
Îndemnul la unire este exprimat de Drăghici, iar respingerea dreptului divin feudal este argumentată în alocuțiunea lui Goleman.
Instituțiile și moravurile feudale sunt caricaturizate în episodul defilării țiganilor prin fața domnitorului Vlad Țepeș, imaginea constituind ”o expoziție pitorească de tablouri realiste în tomuri grotești” (Alexandru Piru).
Dezbaterea privind forma de guvernământ cea mai potrivită pentru un stat tânăr, oscilând, în spirit iluminist, între republică și monarhie, este ilustrată mai ales în discursul lui Slobozat și prin dialogul țiganilor.
Personalitatea lui Vlad Țepeș se înscrie în rigorile iluminismului privind conducătorul rațional, înzestrat cu forță interioară și dragoste de neam și țară, ale cărui virtuți sunt elogiate de poet. Măreția legendară demnitatea și intransigența domnitorului reies din răspunsul pe care îl dă solilor trimiși de Poartă cu mesajul de a se închina turcilor:
”Spune că-atunci când iepurii-în goană
Îi vor lua pe ogari, lupilor moarte
Mieii vor da, poate că atunci doară
M-oi închina; iar nu de-astă oară!”.
Înțelepciunea voievodului se manifestă și în atitudinea detașată pe care o afișează în relația cu ”dalba țigănie”, care, pentru el, constituie, pur și simplu, un spectacol.
Comentariile din subsolul operei, puse în seama unor personaje fictive, presupuși exegeți care ar fi citit textul epopeii, conferă, prin firea sau preocupările fiecăruia, o dimensiune comico-satirică textului, construită și prin numele personajelor: Criticos, Idiotiseanul, Mândrilă, Erudițioanu, Filologos etc.. Considerațiile lor sunt docte sau tâmpe, dezvăluind trăsături dintre cele mai interesante, definindu-i în relație cu lectura epopeii. De pildă, Mitru Perea face considerații lingvistice, explicând sensurile și etimologia unor cuvinte: ”Musă: acest cuvânt este elinesc, obișnuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când scriu cu stihuri. Precum s-arată la Mitologhia Elinilor, musa va să zică știință sau mai vârtos zână aflătoare de știință. Elinii cinstea noao muse (...)” etc..
Personajele epopeii sunt pline de vivacitate și dinamism, înzestrate cu elocință și pricepere în dezbaterea unor principii fundamentale promovate de iluminismul epocii. Ironia și viziunea caricaturală sunt evidente și prin onomastica personajelor. Pe de o parte, numele eroilor au rezonanță țigănească și efect comic: Parpangel, Ciuciu, Căcâcea, Corcodel, Slobozan; pe de altă parte, numele lui Romândor sugerează patriotismul și dorința pentru libertate socială și națională a românilor.
Adevărata izbândă a primului poet român de talie europeană, Ion Budai-Deleanu, reiese din limbajul artistic înfăptuit prin îmbinarea stilului colocvial-popular cu termeni savant-neologici. Astfel, neologismele de origine franceză ”antișambră”, ”melancolie”, ”intrigant” sunt alături de regionalismele ”nătăraie”, ”bală”, ”cioarsă”, ori de zicale populare: ”Toate aceste nu plătesc o ceapă!”.
Rima surprinzătoare prevestește prozodia modernistă a lui Tudor Arghezi prin așezarea în finalul versurilor categorii gramaticale diferite. Astfel, rimează omonimele: substantivul ”poartă” cu verbul ”poartă”, sau adjectiv și, respectiv, pronume cu nume proprii ”mișel / Corcodel”, ”el / Aristotel”.
””Țiganiada” este întâia mare operă de creație românească, în care toate relele regimului de exploatare feudală sunt demascate cu persistență și satirizate cu necruțătoare ironie, egalată în literatura de mai târziu numai de un Creangă în proză și de Caragiale în teatru” (Alexandru Piru).
__________________________________

BIBLIOGRAFIE:

1) Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N. Lascăr, Adrian Săvoiu – Limba și literatura română, manual pentru clasa a XI-a, Editura ART, București, 2006
2) Prof.Mariana Badea – Limba și literatura română pentru elevii de liceu. Manuale alternative, clasa a XI-a, Editura Badea & Professional Consulting, București, 2006
3) Lecțiile predate la clasa (clasa a IX-a B), in anul scolar 1987-1988, de catre doamna profesoara de limba si literatura romana Veronica Voineag - Liceul de filologie-istorie ”Zoia Kosmodemianskaia”, profil filologie-istorie

Niciun comentariu: