Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

duminică, 18 decembrie 2011

ASCEZA FAMILIEI

INTRODUCERE


Tema aceasta, Asceza familiei, m-a incitat de foarte mult timp. Mai exact, de când? De când am auzit-o pe prietena mea spunând că pleacă la mănăstire, de când am văzut-o pe prietena mea că pleacă la mănăstire...
Desigur, mănăstirea este o alegere foarte bună, atât pentru un tânăr, cât și pentru o tânără. Nu degeaba afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur că mai bine este să trăiești feciorelnic decât să te căsătorești. Dar între a trăi feciorelnic și mănăstire nu se poate pune semnul egalității! Din simplul motiv că a trăi feciorelnic o poți face și în lume.
Nu trebuie să confundăm, așadar, mănăstirea cu traiul feciorelnic! Că au același numitor comun – castitatea -, asta este cu totul și cu totul altceva. Însă a merge la mănăstire trebuie să vină dintr-o dorință nebună de a-L urma pe Hristos. Și aceasta se naște din iubirea profundă și nemincinoasă față de Hristos. Dintr-o credință încununată de fapte bune și ascultare. Din iubirea și ajutorarea semenilor, din tăierea mândriei și a ego-ului personal. Tu, ca persoană, nu mai trebuie să te pui pe primul loc, ci să te gândești și să te rogi, în primul rând, pentru ceilalți, pentru cei din jurul tău. Să petreci timp îndelungat în rugăciune pentru semeni!
Alegerea mănăstirii nu trebuie să vină dint-o decepție, neîmplinire personală, socială sau sentimentală. Pentru că, atunci, te vei minți amarnic! Și când te minți, toată ordinea ta interioară va fi zdruncinată, în sens negativ! Și vei avea de suferit, nu-ți vei găsi locul, vei fi dusă de val, la voia întâmplării, călăuzită de vrăjmașul cel nesuferit al credinciosului. De aceea, trebuie să fim atenți la chemarea noastră! Suntem făcuți sau nu pentru mănăstire? Suntem făcuți sau nu pentru căsătorie? Această chemare o aflăm în rugăciune, în sfaturile Sfinților Părinți. În sfaturile Părinților noștri duhovnici. De care trebuie să facem smerită ascultare. Pentru că un Părinte duhovnic este, pentru fiul său duhovnicesc, precum Dumnezeu-Tatăl: are atâta iubire pentru noi, și atâta înțelepciune, venită prin harul preoției, încât măcar pentru aceasta trebuie să-i respectăm sfaturile. Părintele duhovnic este, pentru fiul său duhovnicesc, precum Iisus Hristos: prietenul sufletului nostru, care bate, cu vorbe de mângâiere, înțelepte, cu vorbe de încurajare, la ușa sufletului nostru. Trebuie doar să-i deschidem, să lăsăm să pătrundă în noi duhul cuvântului bun, pe care îl primim în mod gratuit. Trebuie doar să ne întrebăm, să cercetăm, să credem, să ascultăm și vom afla, negreșit, răspunsul.
Viața de mănăstire, de călugărie, presupune asceza. Dar și viața de familiei se articulează pe același exercițiu al sufletului și al trupului! Cum? Veți vedea în micul meu eseu!
Desigur, sunt conștientă că lucrarea mea nu va putea răspunde tuturor întrebărilor, însă este un punct de plecare, este o cale ce rămâne deschisă oricăror discuții, pro sau contra. Vă îndemn să o citiți!


Ce este asceza...


Asceza este un exercițiu , este o angajare pentru disciplina sufletească și trupească, este ca un fel de gimnastică a sufletului și a trupului.
Se ajunge la asceză, la angajarea în asceză, prin post, rugăciune, smerenie, fapte bune, fapte de milostenie.
Asceza este o chestiune care îl angajează pe om într-o lucrare de disciplină sufletească și trupească. De aceea, putem vorbi și de o asceză a trupului, dar și de o asceză a sufletului.
Asceza nu este altceva decât o punere în rânduială a simțurilor , nu este decât o disciplinare, în așa fel încât să introducem în conștiința noastră, în existența noastră intimă, lăuntrică, ceea ce putem primi prin simțuri din afara noastră. Simțurile noastre trebuie puse la lucru prin ceea ce știm noi că este pozitiv în existența noastră.
În tradiția Bisericii Ortodoxe, asceza desemnează postul, înfrânarea și rugăciunile prelungite, lupta cu gândurile, metaniile. Pilda Mântuitorului, despre care știm că postea, priveghea și se ruga îndelung, adeseori, întăresc această virtute umană, păstrată și recomandată de Biserica noastră Ortodoxă nu numai monahilor, ci și familiilor. De ce? Pentru că, așa cum preciza și Părintele profesor Dr. Daniel Benga , familia a fost lăsată de Dumnezeu să ducă o luptă duhovnicească în doi, astfel că orice creștin este chemat să fie un fel de monah în lume, putând vorbi de un monahism interiorizat. Pentru că nu este nicio diferență – observă Părintele – între o mamă care își crește copiii priveghind nopți de-a rândul pentru ei, plângând chiar în fața icoanei Maicii Domnului și jertfindu-și întreaga viață pentru ei, crescându-i ca noi ostași ai lui Hristos, și o călugăriță care se trezește la miezul nopții pentru priveghere. Paul Evdokimov pune chiar semnul egalității între aceste două căi de asceză – familia și monahismul -, afirmând: „Sfințenia monahală și sfințenia conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului; culmea și a unuia și a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alta dintre cele două căi intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului”.
Așadar, concluzionează Părintele profesor Daniel Benga, în articolul citat mai sus, principiile monahismului pot deveni, prin interiorizare, principii ale vieții creștine, în general, astfel că și în căsnicie, în familie, se cere ascultare, castitate, sărăcie.
Asceza este “războiul nevăzut”, neîncetat, fără odihnă; este iluminare, dobândire de daruri, stare harismatică.
Asceza este crucea .
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că așa de mult ne iubește Dumnezeu pe noi, încât are răbdare cu fiecare dintre noi, vrând să ne asume, pentru ca, atunci când Se va duce către Tatăl și Se va pleca înaintea Tatâlui, să aibă cu El toată firea umană și toate persoanele umane. Vrea să ne ducă pe toți prinos Tatălui. Și dacă El Și-a asumat firea noastră, starea noastră, condiția noastră, nici noi nu putem ajunge la Înviere decât luând calea pe care a luat-o El: calea crucii. Și, atunci, crucea, pentru noi, capătă un sens duhovnicesc. Dar pentru că nu avem trup aparent și natură umană aparentă, ci foarte concretă, atunci participă la asceză și sufletul, și trupul. Și atunci, asceza este, întâi de toate, o problemă duhovnicească.
Nu putem evita calea crucii, și crucea înseamnă jertfă, crucea înseamnă răstignire, omul își jertfește patimile pentru transfigurare.
Iubirea Mântuitorului Hristos dă întregii vieți și întregii realități o semnificație nouă, și anume: pentru noi, adevărata existență se înrădăcinează și se împlinește în și cu Dumnezeu.


Căile ascezei...

Calea ascezei este o cale dificilă și, după cum ne învață Sfinții Părinți, omul trebuie să se ostenească și să lucreze împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea lui.
Smerenia este cea mai mare putere , căci mută axa vieții omului în Dumnezeu, universul nu se mai învârte în jurul egoului său, căci omul se situează pe sine în centrul sfânt al apropierii de Dumnezeu, aflându-și, astfel, adevăratul său loc.
Pentru îndepărtarea de păcate (de lăcomie, de pofta desfrânării, de cugetul cel răpitor, de mândrie, mânie etc.), omul are nevoie de pocăință și de al doilea Botez, care este Împărtășania, Sfânta Euharistie. În felul acesta, Hristos îi dăruiește o haină nouă, curată, lipsită de întinăciune, intrând El Însuși în sufletul credinciosului, punând început bun lucrării de spălare a chipului, a inimii, de păcate, de depărtare, separare egoistă de Dumnezeu.
Rugăciunea, în viziunea Sfinților Părinți , reprezintă un vârf al virtuților, deoarece prin rugăciune “cerem și celelalte virtuți de la Dumnezeu”. Ea este “lucrarea potrivită a minții”, “o stare de nepătimire”, “cea mai înaltă înțelegere posibilă”. Ea reprezintă “unirea ființială cu Dumnezeirea” . Unire care poate să aibă loc prin rugăciunea comună în familiei. Se știe, bunăoară, faptul că rugăciunea unui copil, spusă din inima sa curată, de multe ori salvează. Dar, dacă nu are modelul, de unde să învețe să rostească rugăciunile cu inima, cu sufletul? Numai în familie, “mica Biserică”, le poate afla, poate deprinde această tehnică, le poate exersa. Familia, acea instanță de socializare și de educație morală, culturală și religioasă, este modelul prim! Tatăl și mama nu trebuie să uite acest aspect!
Rugăciunea se naște din credință, care lărgește sufletul, astfel încât acesta este capabil “să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu”; credința impinge sufletul spre curățire. Acesta este, în ultimă instanță, scopul vieții noastre: curățirea inimii de patimi, sfințirea vieții noastre, unirea cu Dumnezeu, îndumneazeirea.
Prin credință , suntem pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu și, în același timp, suntem învățați și despre îndatoririle prin intermediul cărora putem să luăm parte la făgăduințele dumnezeiești.
Iluminarea reprezintă vederea rațiunilor divine în lume. Legătura omului cu Logosul Divin devine mai vădită, mai puternică. Vederea aceasta se mai numește și contemplație naturală.
Faptele de milostenie pornesc din suflet. Dintr-un suflet curat. Curățit de nădejde, de speranță, de iubire. Atunci când creștinul are dragoste, dobândește celelalte virtuți. Dragostea este aceea care alungă din sufletul omului pricina tuturor relelor și a tuturor patimilor, care, după Sfinții Părinți, este iubirea de sine.
Iubirea este inima din care pulsează întreaga viață creștină. Ea este esența creștinismului, esența lui dogmatică și esența lui morală. În ea se concentrează tot duhul de viață dătător al creștinismului.
Iubirea e reciprocă dăruire de sine, ieșire din sine și revărsare în altul, desființând izolarea dintre persoane și realizând între ele o împărtășire integrală de existență și de viață.
Persoanele unite în iubire se afirmă una pe alta ca atare și se desăvârșesc reciproc, îmbogățindu-se spiritual una pe alta. Ea are ca urmare o lărgire a eului propriu, o descătușare a tuturor forțelor bune din el și o îmbogățire de sine prin celălalt. Cu cât te dăruiești mai mult, cu atât te îmbogățești mai mult.
Iubirea este cerul pe pământ, ea-L coboară pe Dumnezeu în inima omului și-l utcă pe om la cer.
Iubirea izvorăște din profunzimile spiritului, e o revărsae a ființei spirituale însăși, e inima spiritului uman. Izvorând din însuși centrul ființei noastre, ea ne unește cu Dumnezeu și ne îndumnezeiește, ținta noastră supremă.
Dumnezeu este Creator, Proniator, este Cel Care ne înalță, transfigureză, este Cel Care ne mântuiește.
Calea personală, prin care-L putem cunoaște pe Dumnezeu, este dialogul dintre Dumnezeu și om, la capătul purificării de orice patimă , prin ridicarea minții noastre pe un plan de cunoaștere mai presus de orice rațiune lumească, pe un plan de cunoaștere profund spirituală. Și aceasta este contemplația, esența Teologiei.
Întâlnirea cu Hristos este esențială. Cu cât Îi simțim mai mult prezența personală iubitoare, cu atât mai mult ascultăm cuvântul Său, cu atât mai mult Îl întâlnim în împlinirea poruncilor lui. Cu cât suntem mai intimi cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu atât mai mult înțelegem intimitate și profunzimea cuvintelor Sale, cu cât înțelegem mai mult sensul cuvintelor Lui, cu atât ne atașăm mai mult de El și ne întărim în El. Cu cât trăim mai mult potrivit voii Sale, exprimată în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, cu atât Îl cunoaștem mai bine, dobândim cunoașterea pe care o oferă comuniunea și împreunălucrarea cu El.
Părintele Dumitru Stăniloae făcea următoarea afirmație, referitor la spiritualitate: ”Fără spiritualitate, Ortodoxia devine un creștinism-surogat, fără ”Filocalie”, creștinismul răsăritean nu este decât o simplă colecție de dogme, canoane și rituri bizantine”. Această spiritualitate presupune comuniunea noastră în Duhul Sfânt cu Părinții Bisericii și împărtășirea aceleiași experiențe duhovnicești.
Faptele de milostenie constau în ajutorarea aproapelui care se află în nevoie, ea izvorăște din iubirea lui Dumnezeu.
În Fericiri, ni se spune că cei milostivi se vor milui. Ei fac parte din grupul celor cărora li se vor ierta păcatele.
Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei.
Înfrânarea reprezintă efortul persoanei în vederea despătimirii. Aceasta, precum și frica de Dumnezeu, întăresc credința.
Postul este o călătorie duhovnicească, este pregătirea noastră pentru efortul, încet și susținut, de a realiza, la sfârșit, propria noastră ”trecere” către viața cea nouă în Hristos Iisus, Mântuitorul lumii.
Scopul postului este, așadar, acela de a avea inima ușoară, astfel încât aceasta să se poată deschide către realitățile duhovnicești, să cunoască tainica ”sete și foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.


Efortul ascetic...


Un ascet debutează prin vederea propriei sale realități umane, după cum afirma Sfântul Antonie cel Mare: „Cunoaște-te pe tine însuți”, fiindcă nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu dacă nu se cunoaște mai întâi pe sine însuși. După vederea propriului său abis, sufletul aspiră, într-adevăr, la mila lui Dumnezeu .
Efortul ascetic trezește amintirea morții, care nu este altceva decât marea chemare și nostalgia veșniciei; darul lacrimilor (pocăința); trezvia duhovnicească și rugăciunea cea neîncetată.
Efortul ascetic are la bază credința – cea mai de preț virtute.
Efortul ascetic duce la existența în însăși lumea lui Dumnezeu, orânduită după Legile cele dumnezeiești, “lepădați de satana și de toate lucrurile lui și de toată puterea lui”. Este alegerea noastră de bunăvoie.


Rolul ascezei...


Asceza trebuie să conducă la ascultarea desăvârșită a omului de Dumnezeu, la supunerea patimilor iraționale față de rațiunea umană.
Rolul ascezei este îmbrăcarea credinciosului cu veșmântul smereniei, care, după Sfântul Isaac Sirul, este „veșmântul cu care S-a îmbrăcat Hristos când S-a făcut Om”. „De aceea, privind pe tot omul care s-a îmbrăcat în această asemănare, zidirea cuvântătoare și cea necuvântătoare se închină precum stăpânului, pentru cinstea stăpânului ei. Firea L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în ea și petrecând în ea. Cel smerit se apropie de fiarele pierzătoare și când acestea își aruncă privirea înspre el, sălbăticia li se îmblânzește și vin la el ca la stăpânul lor. Ele își pleacă capetele lor și ling picioarele lui, întrucât ele simt acea mireasmă care se răspândea din Adam înainte de cădere, când s-au strâns împrejurul lui și le-a pus lor nume în rai. Este mireasma care s-a luat de la noi, și pe care a luat-o și a înnoit-o și le-a dat-o iarași Iisus Hristos prin venirea Lui. Aceasta este buna mireasmă care se răspândește ca un mir din neamul oamenilor”.
Prin asceză, omul fragmentat, risipit, se reunește lăuntric. Mintea, voința și inima nu mai luptă unele împotriva altora. Ascetul creștin Îl vrea cu voința lui pe Hristos, cu mintea lui se gândește la Hristos și cu inima se apropie de Hristos, iar armonia lui lăuntrică, în care-o câștigă, astfel, ca pe un dar de bun preț, se răspândește și-n lumea exterioară, împărtășindu-se toți apropiații săi de ea.


ÎNCHEIERE


În încheiere, vreau să vă pun la inimă câteva fragmente din cartea Antonel : „...nu este atât de greu a trăi viața de adevărat creștin chiar în mijlocul acestei lumi moderne de astăzi. Antonel al nostru a fost modelul minunat de adevărat pustnic în mijlocul acestui viespar de lume dezorientată, ce bâjbâie ca un orb prin preajma Adevărului, fără să știe ce este acela ADEVĂR.
Antonel a venit pe lume sărman și a trăit în anonimat ca un necunoscut. A venit curat ca o floare de crin, a trăit curat ca lacrima și a murit curat ca raza de lumină. A fost ca un strop de rouă căzut în zorii dimineții pe suprafața valurilor mării. (...) el a primit toate necazurile și s-a mângâiat doar cu lacrimile nevinovăției. A avut o inimă pașnică și un suflet nobil, cu o viață uniformă, echilibrată, ferită și ascunsă.
Antonel n-a avut parte de altă bucurie în viața sa decât de bucuria conștiinței nepătate, a vieții neprihănite, bucuria sufletului depărtat infinit și absolut de orice umbră a josniciei și de orice pată de vinovăție – bucuria existenței în întregime închinată slujirii lui Dumnezeu și iubirii de oameni. El a iubit Biserica lui Hristos” și a trăit ca un ostaș al lui Hristos, înțelept, bun, smerit, oricând și oricui ajutând, fiind, așadar, milos. Era drept, cu o educație aleasă, iubitor de frumos, respectuos.
Nu a fost mândru, ci tot timpul a trăit fiind conștient că „nu se poate cineva mântui decât cu pocăință”.
Haideți să-i urmăm exemplul lui Antonel, să-l multiplicăm în familiile noastre “întru răbdare și cinste, curăție și credință”! Așa ne vom face părtași de bucuria cea preadulce a Împărăției Cerești!
__________________________________________

Bibliografie:
1) Interviu realizat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus cu Părintele Teofil Părăian, difuzat în data de 18 februarie 1999 la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii Cuvânt și suflet;
2) Ovidiu Sferlea – Asceza: articol preluat de pe http://www.cazania.wikispaces.com/Asceza;
3) Pr.Conf.Dr.Daniel Benga – Asceza familiei creștine: articol apărut în ziarul Lumina de Duminică, nr. Din 22.03.2009;
4) Paul Evdokimov – Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică și medicală creștină CHRISTIANA, București, 1993;
5) Pr.prof.Vasile Gavrilă – Liturgică, curs – anul III, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București, specializarea Didactică, an universitar 2011/2012;
6) Preot profesor Dr.Gheorghe Holbea – Curs de Dogmă și spiritualitate – anul al III-lea, Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București, specializarea Didactică, an universitar 2011/2012;
7) Paul Evdokimov – Asceza : articol apărut pe http:www.creștinortodox.ro/diverse/asceza – 69574.html;
8) Sântul Grigorie de Nyssa – Despre voință, în colecția PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI, nr.29, pag.477;
9) Fără autor – Asceza în viziunea unui pustnic, articol postat pe http://www.tocilar.ro;
10) Teologie Ortodoxă Morală – manual pentru Institutele Teologice Ortodoxe, vol.II, Editura Institutului Bibilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
11) Alexander Schmemann – Postul cel Mare (traducerea Andreei Stroe și a lui Laurențiu Constantin), Editura ”Univers Enciclopedic”, București, 1995;
12) Vasile Marcu – Antonel, Editurile CARTEA ORTODOXĂ – Alexandria și LUMINĂ DIN LUMINĂ – București, 2005

Niciun comentariu: