Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

marți, 22 martie 2011

Ursuleţul de Argint. I. de Nicoleta ENCULESCU

Ursuleţul de Argint. I.

de Nicoleta ENCULESCU


...Ursuleţul de Argint... Îl primise de ziua lui, atunci, demult, când împlinise trei ani... Acum, Andrei era mare. În curând avea să susţină examenul de admitere la Liceul de Informatică.
Era un elev foarte bun, toţi profesorii îl lăudau, îl dădeau ca exemplu altora.
Optase pentru profilul de informatică, fiindcă îl atrăgeau, foarte mult, calculatoarele. De altfel, la matematică obţinuse, chiar în anul ce trecuse, premiul I la faza internaţională a olimpiadei. Avea un fel de a vedea şi de a înţelege lucrurile mult superior celor de vârsta lui. Era şi ambiţios, nu-i vorbă! Lucra suplimentar, din multe, foarte multe culegeri.
Andrei stătea acum şi privea o poză. De vreo două ore o tot privea şi, totuşi, nu-şi putea da seama cine e "nenea" acela din fotografie, cu care el semăna foarte-foarte mult: era inalt, mlădios, avea o alură de atlet innăscut, era blond, buzele-i erau roşii, ochii - ca cerul senin, primăvara...
Stătea şi privea o poză... Şi-acel om, din fotografie, îl privea, cu nespusă dragoste!...
Era primăvară, era vacanţă, iar el - la bunici, la ţară, într-un sătuc frumos, de munte, şi privea o poză... Oare cine putea fi bărbatul acela frumos, care-i zâmbea şi cu care el semăna, "ca două picături de apă"?!? Nu-şi putea răspunde, deşi (ţinea bine minte lucrul acesta!) el, bărbatul acela , îi dăruise, când împlinise trei ani şi toată casa era pista lui, de pe care zburau cele mai năstruşnice elicoptere sau avioane, cea mai frumoasă jucărie a copilăriei sale minunate: URSULEŢUL DE ARGINT. Apoi, într-o seară tristă, de toamnă, cu ploaie înspăimântătoare, îl văzu pentru ultima dată. De fapt, îi simţise mângâierea parfumată a mâinii... Îi plăcea să-l mângâie pe frunte, să-l alinte, să se joace cu cârlionţii lui (pentru că Andrei avea părul cârlionţat!). Îl sărutase pe frunte şi el adormi, visând "ceva frumos". Atât... Atât îşi aducea aminte... Şi bărbatul, din seara aceea, dispăruse...
Nu-şi putea da seama cine era bărbatul şi lucrul acesta îl durea. Însă, mai mult, îl durea tăcerea de mormânt a bunicului, tergiversarea răspunsului... Oare nu era chiar atât de mare ca să afle? De ce bunicul îl ţinea în „şah – mat”? Ah, da! „Bătea” admiterea la uşă!...

Niciun comentariu: