Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

marți, 8 iunie 2010

Simbolul Credintei Noastre - Simpozion: Lumina Cuvantului si Marea Taina a Cuvantului, editia a VI-a, Ramnicu-Valcea, 8 mai 2010


SIMBOLUL CREDINŢEI NOASTRE

Numele autorului: ENCULESCU NICOLETA
Instituţia: Şcoala cu clasele I – VIII nr.81, sector 3, Bucureşti

Primii creştini s-au mulţumit cu învăţăturile timpului lor. Ei au căutat adevărul credinţei cu inima, nu cu mintea. Situaţia s-a schimbat când şi reprezentanţii claselor avute şi intelectualii au îmbrăţişat creştinismul.
Problema Sfintei Treimi a dat mult de lucru, ajungându-se ca în secolul al IV-lea să dea naştere unei mari erezii, ce a luat fiinţă în Răsărit, dar care s-a întins şi în Apus, zdruncinând profund lumea creştină. Arie a fost acela care a susţinut cu tenacitate subordinaţianismul , devenind întemeietorul unei erezii puternice şi răspândite, iniţial, printre prietenii săi, apoi, începând cu anul 318, şi în biserici.
Până în secolele III – IV, nimeni nu a putut să înţeleagă că problemele adevăratei credinţe (de plildă, PROBLEMA TRINITARĂ) nu ţin de raţiune, ci doar de credinţă.
Folosindu-se mai ales de sofisme , Arie a căutat să-i atragă de partea sa pe oamenii simpli, mai ales pe femeile credule, cărora le punea următoarea întrebare: „Spune, avut-ai fiu înainte de a fi mamă?”, căutând astfel să trezească îndoieli cu privire la naşterea eternă a Fiului din Tată.
În cursul şederii sale în Nicomidia, Arie a compus şi faimoasa sa lucrare „Thalia”, în care erau redate, pentru popor, sub formă de cântece, ereziile sale.
Profitând de situaţia politică tulbure, născută din cauza conflictului dintre Constantin cel Mare şi cumnatul său Liciniu, Arie a revenit în Alexandria, începând din nou lupta împotriva Bisericii.
După ce Constantin l-a învins pe Liciniu în anul 323, rămânând singurul stăpân al Imperiului Bizantin, a venit în Nicomidia, fiind informat de Eusebiu că în Biserica Egiptului au izbucnit unele neînţelegeri cauzate de un joc de cuvinte, între doi clerici însemnaţi, episcopul Alexandru şi preotul Arie. Împăratul, dând crezare spuselor lui Eusebiu, le-a scris lui Alexandru şi lui Arie, apelând la înţelepciunea lor, cerându-le să înceteze cearta, însă totul a fost în zadar. De aceea, împăratul Constantin cel Mare i-a invitat pe Întâistătătorii Bisericii întregi la un Sinod ecumenic, unde urmau să fie luate măsurile necesare contra lui Arie.
Sinoadele sunt adunări convocate de împăraţi, care strâng laolaltă, din toate provinciile, pe toţi episcopii, mai marii preoţilor, reprezentanţii acestora. Dacă o provincie nu avea niciun reprezentant la Sinod, era o mare problemă, pentru că nu avea de unde să ştie, corect, măsurile adoptate. Aici se semnează pe liste.
Necesitatea unui Sinod ecumenic apare când problemele nu pot fi rezolvate, transformându-se în probleme majore ale Bisericii. Împăraţii sunt motoarele unor astfel de întâlniri episcopale; aceştia îşi pun la dispoziţie costul, bugetul. Apare evidentă necesitatea implicării imperiale. Numai că nu toţi împăraţii sunt ortodocşi, aceasta fiind perspectiva negativă a implicării lor în Sinoadele ecumenice.
S-a propus ca primul Sinod ecumenic să se ţină la Ancira, în Galatia, însă el a avut lor la Niceea, în Bitinia, unde numărul sinodalilor s-a ridicat la 300, în afara clericilor veniţi ca însoţitori ai episcopilor. Tradiţia bisericească a consacrat numărul de 318 Părinţi.
Sinodul I ecumenic de la Niceea şi-a deschis, oficial, lucrările, la 20 mai 325, durând până la 25 august acelaşi an.
Principiile ereziei ariene sunt următoarele:
1) Dumnezeu Tatăl singur este principul necreat şi nenăscut;
2) Fiul e creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură. Fiul are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate;
3) Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui. El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar şi timpul;
4) Scopul pentru care Dumnezeu L-a creat pe Fiul Său este creaţia lumii, fiindcă nu putea crea Universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare;
5) La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, deoarece, datorită harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Substanţa Tatălui faţă de a Fiului se deosebeşte aât de mult, cum se deosebeşte infinitul faţă de finit.
Aşadar, pentru Arie, Dumnezeu-Fiul nu este egal cu noi, oamenii, e ridicat spre dumnezeire din voinţa Tatălui, e de o fiinţă asemănătoare cu Tatăl.
La un moment dat, Părinţii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii:
a) unii (în frunte cu Alexandru, Osiu, diaconul Atanasie etc.) susţineau credinţa adevărată ortodoxă, conform căreia Iisus Hristos este şi Dumnezeu, şi om. Ei se bazau pe Sfânta Scriptură;
b) alţii (precum Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii şi încă vreo douăzeci de episcopi) erau de partea lui Arie;
c) a treia grupă, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţinea calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios , în loc de omoousios , cum afirmă doctrina ortodoxă. Aceasta însemna menţinerea ereziei ariene sub o formulă cmuflată.
Eusebiu de Cezareea a prezentat şi el o altă formulă.
Membrii Sinodului au respins ambele formule, hotărând ca să se întrebuinţeze numai termeni care nu permit niciun echivoc, precum: „din fiinţa Tatălui” şi „de o fiinţă cu Tatăl”.
Împotriva expresiei „de o fiinţă cu Tatăl” au obiectat unii Părinţi, afimând că termenul nu se găseşte în Sfânta Scriptură, dar majoritatea Părinţilor şi diaconul Atanasie au demonstrat că această formulă nu este inventată de ei, căci a fost folosită şi de Părinţii dinaintea lor, ca: Dionisie al Alexandriei, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Dionisie al Romei şi alţii.
La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii sinodali au hotărât ca învăţătura acumulată în Sinod să fie redactată într-un „Simbol de credinţă”, care avea şapte articole. Ei s-au oprit la articolul 8, care începea cu mărturisirea „Credem şi întru Duhul Sfânt”.
În „Simbolul niceean”, s-a fixat învăţătura despre Dumnezeirea Fiului. În partea întâi, se recunoaşte că Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”, iar în partea a doua se anatematizează ideile principale ale lui Arie.
„Smbolul niceean” a fost aprobat şi semnat de toţi Părinţii prezenţi, cu excepţia episcopilor: Eusebiu al Nicomidiei, Teognis al Niceei, Maris din Calcedon, Teonas de Marmarica, Secund al Ptolemaidei, care nu au vrut să aprobe termenul omoousios . Ei au refuzat, de asemenea, să semneze anatema rostită contra lui Arie. În cele din urmă, de frica împăratului, primii trei au cedat. Totuşi, Eusebiu al Nicomidiei şi Teognis de Niceea nu au vrut să recunoască anatema pronunţată contra lui Arie.
Cu toate că „Simbolul de credinţă niceean” a devenit digul de apărare al Ortodoxiei, precum şi cea mai precisă şi expresivă formulare a dreptei credinţe, arianismul n-a putut fi stârpit îndată şi pe deplin. Disputele ariene au continuat să tulbure Imperiul roman încă o jumătate de secol, apoi s-au stins încetul cu încetul.
La jumătatea secolului al IV-lea, în toiul discuţiilor ariene referitoare la Dumnezeirea Fiului, a apărut o nouă erezie, care punea în discuţie Dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi cu Fiul. Se spunea, astfel, că Sfântul Duh este, în mod clar, o creatură.
În perioada anilor 325 şi 381, se tot găsesc disonanţe în Biserică.
Luptătorii contra Duhului Sfânt au primit numele de pnevmatomahi sau de macedoni, ori de maratonieni, de la numele promotorilor acestei erezii.
Denumirea de macedonieni li s-a dat după numele episcopului semarian Macedoniu, depus din scaun în anul 360, de către Sinodul din Constantinopol, ca eretic.
După moartea lui Macedoniu, conducerea penvmatomahilor a preluat-o diaconul Maratoniu, hirotonit de Macedoniu, episcop de Nicomidia.
Primul care s-a ridicat împotriva pnevmatomahilor a fost Sfântul Vasile cel Mare, care i-a combătut temeinic în lucrarea sa „Despre Sfântul Duh”, compusă între anii 374 şi 375.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă că Duhul Sfânt se bucură de aceeaşi demnitate cu Tatăl şi cu Fiul. El este egalul şi nu inferiorul lor.
Sfântul Epifaniu i-a combătut pe pnevmatomahi în anul 377, într-un capitol special din lucrarea sa „Panarion” sau „Contra tuturor ereziilor”.
Sfântul Grigorie de Nazianz i-a combătut temeinic pe ereticii pnevmatomahi în „Cuvântarea a V-a teologică”, în anul 380.
Tot în anul 380, Sfântul Grigorie de Nisa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, i-a combătut pe adversarii Sfântului Duh, în tratatul său „Despre Sfântul Duh, despre pnevmatomahii macedonieni”, în care afirmă că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei substanţe, nici trei Dumnezei, deoarece El are o singură şi unică fiinţă, cu toate că fiecare dintre persoane se numeşte fiinţă şi Dumnezeu.
Scriitorul alexandrin Didim cel Orb a scris, înainte de anul 381, un scurt tratat „Despre Sfântul Duh”, cea mai bună lucrare a antichităţii creştine, în care este combătută erezia pnevmatomahilor.
Pnevmatomahii nu aveau încă o doctrină bine precizată. Ei admiteau Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului, iar cei mai mulţi acceptau consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, dar refuzau să recunoască consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Fiul şi cu Tatăl, negând Divinitatea Lui, socotindu-L doar „Duh” sau „Spirit”, superior naturii spirituale a îngerilor. În concluzie, după ereticii pnevmatomahi, Sfântul Duh ocupă o poziţie intermediară între Dumnezeu şi creaturi.
Noul împărat al Bizanţului, Teodosie cel Mare (379 – 395), văzând că ereticii arieni şi pnevmatomahii tulbură liniştea Imperiului, a dat, la 28 februarie 380, din Tesalonic, un edict către popoarele Imperiului, poruncind ca toţi supuşii Imperiului să adere la adevărata credinţă „a unei singure Dumnezeiri a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, de aceeaşi mărire în Treime”, pe care l-a reînnoit la 10 ianuarie 381, din Constantinopol.
În anul 381, Teodosie cel Mare i-a convocat pe Întâistătătorii Bisericii din jumătatea orientală a Imperiului său, la un sinod ecumenic. Acesta şi-a desfăşurat lucrările la Constantinopol, între luna mai a anului 381 şi luna iulie a aceluiaşi an (ziua a noua). Au participat la acest sinod 150 de episcopi, precum: Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars şi alţii.
A participal la acest al II-lea Sinod ecumenic şi Terentius, episcop de Tomis (Constanţa).
Ceva mai târziu, s-au înfăţişat la sinod şi episcopii din Egipt şi Iliricul oritental, în frunte cu Timotei al Alexandriei şi Aholiu (Ascholius) de Tesalonic.
La sinod au participat şi 36 de episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusiu de Cizic şi Marcian de Lampsac.
Episcopii prezenţi la Sinod au rostit anatema contra tuturor ereziilor, după cum ne confirmă primul canon al Sinodului şi apoi au redactat o definiţie sau expunere dogmatică, prin care marturiseau consubstanţialitatea şi deosebirea celor trei persoane divine, pentru a-i combate pe pnevmatomahi, precum şi Întruparea Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.
Apolinarie a vrut să accentueze atât de mult că Hristos este Dumnezeu-Cuvântul cel de o fiinţă cu Tatăl, încât a redus la minimum umanitatea (omenirea) Lui. El susţinea că Logosul dumnezeiesc n-a luat natura omenească deplină, ci numai un trup însufleţit fără minte, locul minţii luându-l El însuşi, evidenţiind că Hristos e aproape numai Dumnezeu. El spunea că „dacă Dumnezeu desăvârşit s-ar fi unit cu un om desăvârşit, ar fi fost doi, unul Fiu al lui Dumnezeu prin fire, altul prin punere” şi că nu pot coexista în unul şi acelaşi subiect doi care să vrea unul contra altuia, Hristos fiind desăvârşit numai în desăvârşirea dumnezeiască, nu şi în cea omenească. Trupul Lui nu se mişcă de sine, ci e condus de Logos, care ţine locul minţii şi formează împreună cu trupul o persoană. Unirea care s-a realizat prin întrupare între Logos şi trupul Său e o unire fiinţială”, o „unire naturală”. Se produce, în felul acesta, o amestecare între Dumnezeu şi om, firea ce rezultă din această unire e o „fire compusă”, care stă între firea lui Dumnezeu şi firea oamenilor. Dumnezeu şi omul au format împreună o singură fire. În Hristos e chiar o singură lucrare. „Organul şi cel ce-l mişcă alcătuiesc o singură lucrare”.
Formula generală a lui Apolinarie este „o singură fire a Cuvântului întrupată”, cele proprii ale trupului fiind proprii ale Lui (ale Cuvântului). Apolinarie o numeşte, aşadar, în mod direct, pe Maria, Născătoare de Dumnezeu şi vorbeşte de o îndumnezeire a trupului şi de mântuirea noastră prin împărtăşirea de El.
Apolinarie nu prezintă dumnezeirea ca pătimitoare, dar, în Hristos fiind o singură lucrare şi pătimire, pătimirea trupului e pătimirea lui Dumnezeu şi numai astfel acea pătimire ne mântuieşte.
Se pare că Apolinarie nu a afirmat că Hristos şi-a adus trupul din cer. Trupul Lui nu e „necreat” şi „de o fiinţă” cu dumnezeirea.
Apolinarie este un frecvent antiarian, care tinde spre monofizitism.
Împotriva acestei învăţături a lui Apolinarie, Sinodul de la Alexandria, din anul 362, afirmă deplina umanitate a lui Hristos, susţinându-se că, precum Iisus Hristos e de o fiinţă cu Tatăl, după dumnezeire, aşa e de o fiinţă cu noi, după omenire.
După anul 362, Părinţii capadocieni devin susţinători ai acestei învăţături.
Teologii antiohieni sunt cei mai aprigi adversari ai lui Apolinarie, care accentuau cu putere deplina umanitate a lui Hristos, afirmând categoric două naturi în Hristos şi respingând unirea lor naturală sau după ipostas , socotind că aceasta reduce cele două firi la una singură, implicând o transformare a dumnezeirii sau a umanităţii. Afirmarea deplinei umanităţi echivala pentru ei cu afirmarea libertăţii acesteia. Dar unitatea persoanei era numai una de numiri, de simţire, de cinste şi de închinare. Antiohienii admiteau două persoane în Hristos, una dumnezeiască şi una omenească. Dacă, totuşi, vorbeau de una, ea era, în fond, o a treia, adică relaţia credinciosului cu Iisus Hristos, juxtapunere a firilor, o legătură după har şi după bunăvoinţă, sau despre o sălăşluire a Fiului lui Dumnezeu în Fecioara Maria. De aici rezultă că toate actele şi pătimirile omeneşti sunt ale omului Iisus. Omul s-a născut, a pătimit, a murit. Propriu-zis, Dumnezeu a luat ceva. De aceea, Fecioara, în concepţia lor, nu e Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om. Numai în sens impropriu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu.
Dar antiohienii nu îşi sprijineau hristologia cu argumente soteriologice, aşa cum făceau alexandrinii, care susţineau dumnezeirea subiectului care s-a întrupat şi a murit pentru noi, cu argumentul că numai aşa firea noastră a putut fi ridicată din stricăciune şi moarte.
Antiohienii înţelegeau mântuirea mai mult juridic şi moral, fiind mai aproape de catolici şi de protestanţi.
Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă unitatea strânsă a dumnezeiescului şi omenescului în Hristos: Dumnezeu-Cuvântul şi-a încorporat întreaga fire omenească şi a rămas totuşi unul.
Împotriva lui Apolinarie, Sfântul Chiril afirmă că Logosul a luat toată firea noastră umană, că nici firea omenească nu s-a schimbat prin aceasta, nici cea dumnezeiască, iar împotriva antiohienilor afirma că deplina omenitate din Hristos nu implică o persoană omenească deosebită de a Logosului, ci însuşi Logosul este subiectul ei. Astfel, el spune că Logosul „şi-a făcut trupul al său, prin iconomie”, „rămânând totuşi ceea ce era”. Astfel, Iisus Hristos e din două firi unul şi acelaşi, cele două firi s-au unit într-o unire indisolubilă „în mod neamestecat şi neschimbat”.
Sfântul Chiril identifică firea lui Dumnezeu-Cuvântul cu persoana Lui, înţelegând printr-o singură fire o singură persoană. Dar după întrupare, firea aceasta nu o mai numeşte – simplu – fire, ci „fire întrupată”, ca să arate că Fiul lui Dumnezeu şi-a adăugat acum, la dumnezeirea Sa, şi omenitatea. Drept aceea, Logosului, ca purtător al firii omeneşti, i se atribuie toate acţiunile şi pătimirile acesteia. Iar Maria e Născătoare de Dumnezeu. Iisus Hristos, fiind unul şi acelaşi după dumnezeire şi omenitate, între cele două firi are loc o reciprocă comunicare de însuşiri şi acţiuni.
Tomosul doctrinar al Sinodului al II-lea ecumenic din anul 381, din nefericire, s-a pierdut. Hotărârea lui dogmatică este menţionată, în rezumat, în „Scrisoarea Sinodului întrunit la Constantinopol”, în anul 382, trimisă papei Damasus al Romei şi episcopilor occidentali, în care se spune:
„Noi am rămas la credinţa evanghelică hotărâtă de cei 318 Părinţi de la Niceea. Voi şi noi, şi toţi câţi nu răstălmăcesc cuvântul adevăratei credinţe, trebuie s-o aprobăm ca pe cea mai veche credinţă în armonie cu Botezul, care ne învaţă să credem în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, adică într-o singură Dumnezeire, putere şi fiinţă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, de aceeaşi cinste şi demnitate, a cărei împărăţie e veşnică, în trei ipostasuri, adică în trei ipostasuri desăvârşite”.
„Noi nu primim nici erezia lui Sabelie, care amestecă ipostasurile sau le nimiceşte însuşirile, nici blasfemia eunomienilor, arienilor şi penvmatomahilor, care despart fiinţa, natura sau Dumnezeirea şi introduc în Treimea cea necreată, de o fiinţă şi veşnică, ceva posterior”.
„Iar învăţătura despre Întruparea Domnului o păstrăm nestrămutată, deoarece nu primim că alcătuirea trupului Cuvântului n-a avut nici suflet, nici raţiune, sau n-a fost desăvârşită, cunoscând că El a fost mai înainte de toţi vecii Dumnezeu-Cuvântul desăvârşit, care în zilele cele de pe urmă s-a făcut om, pentru mântuirea noastră” (Teodoret, „Istoria bisericească”, V, 9).
Sinodalii au completat „Simbolul niceean” cu încă 5 articole de credinţă, care stabilesc învăţătura Bisericii despre Sfântul Duh şi despre Biserică.
Despre Sfântul Duh: se accentuează că El este „Domnul de viaţă făcătorul, care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci” (articolul VIII). Se aceentuează aici purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl.
Prin formularea „Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit”, se arată „deofiinţimea”, egalitatea şi unitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, potrivit revelaţiei Vechiului şi Noului Testament.
Despre Sfânta Niserică, articolul IX al „Simbolului” arată lămurit că, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, este „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, formulă împrumutată din Simbolul Bisericii Ierusalimului, care trecea acum într-un Simbol ecumenic.
Biserica creştină este „una”, pentru că Unul este Dumnezeu, Unul este Întemeietorul şi Capul Ei (Coloseni I, 18; Efeseni I, 22-23 şi V, 23), iar fiii credincioşi ai Bisericii sunt „un trup şi un duh, chemaţi fiind într-o nădejde, un Domn, o credinţă şi un botez” (Efeseni IV, 4-5), ei fiind „arătura şi zidirea lui Dumnezeu” (I Corinteni III, 9-11).
Unitatea Bisericii a fost asemănată cu corabia lui Noe şi cu cămaşa necusută a Domnului nostru Iisus Hristos, precum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, iar Clement Alexandrinul zice că „Biserica este una, pentru că e un singur Tată, e un singur Cuvânt (Mântuitorul), e un singur Duh Sfânt şi o singură Mamă-Fecioară. Această unitate a Bisericii este mai presus de fire.
Biserica creştină este Sfântă, pentru că Sfânt este Capul ei, Întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru că Sfinte sunt mijloacele de mântuire ale credinciosului, adică Sfintele Taine. „Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt şi unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica şi tot Harul”, precum zice Sfântul Irineu, căci „Hristos a iubit Biserica şi pe Sine s-a dat pentru Dânsa, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca s-o pună înainte pe a Lui – şi slăvită Biserică, neavând întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni V, 25-27).
Biserica este Sfântă prin Întemeietorul ei – Domnul nostru Iisus Hristos, prin puterea Harului Duhului Sfânt, iar nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei. Ea are ca scop îndreptarea celor păcătoşi şi aducerea lor la limanul mântuirii întru Hristos, pe calea trăirii veiţii neîntinate, sfinte şi a facerii de tot binele.
Biserica creştină este sobornicească, pentru că învăţătura ei fără greşeală s-a formulat de către soboarele Sinţilor Părinţi, pentru toată lumea creştină din toate timpurile, potrivit învăţăturii Mântuitorului: „mergând, învăţaţi toate neamurile...” (Matei XXVIII, 19).
Sobornicitatea Bisericii are înţeles de „ortodoxă”, adică de „dreptcredincioasă”, „dreptmăritoare”.
Biserica creştină este Apostolească, pentru că a fost instituită de Mântuitorul, care a avut ca martori pentru cele învăţate şi făcute de El pe Sfinţii Apostoli (Efeseni II, 20), care au propovăduit învăţătura Lui şi au organizat această Biserică, începând din Duminica Rusaliilor, la Ierusalim, când, prin Pogorârea Duhului Sfânt, în chipul limbilor de foc peste dânşii, la cincizeci de zile după Învierea lui Hristos din morţi, au dobândit puterea lucrării de a sfinţi, de a jertfi şi de a învăţa pe cei ce aveau să creadă în Hristos Domnul cel Înviat.
În articolul al X-lea, se insistă asupra Tainei Botezului, pentru a sublinia că acesta este absolut necesar pentru a deveni membri ai Bisericii.
Articolul al XI-lea continuă credinţa în învierea morţilor, iar al XII-lea – credinţa în viaţa viitoare, când cei ce cred în Domnul Hristos vor trăi în veşnicie cu El în Biserica triumfătoare.
Întrucât sinodalii au păstrat „Simbolul niceean”, pe care l-au revizuit şi completat cu ultimele cinci articole de credinţă, el se mai numeşte şi „Simbolul niceo-constantinopolitan” sau – simplu – „Simbolul constantinopolitan”.
Recitarea regulată a „Simbolului” la Sfânta Liturghie a fost introdusă, mai întâi, în Antiohia, în anul 471, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo.
Patriarhul Timotei al Constantinopolului (512 – 518) a poruncit ca la fiecare slujbă să se rostească „Simbolul niceean”, care, mai înainte, se rostea doar în Vinerea Patimilor, când catehumenii îl rosteau în vederea primirii botezului.
Instituţia catehumenatului apare în perioada persecuţiilor, ca şi şcoli catehetice, pornind de la şcolile catehetice deja existente în Alexandria Egiptului, în Antiohia (Siria), în Cezareea Palestinei (Egipt), la Edessa.
În instituţia catehumenatului stă demonstraţia morală, prin faptul că toţi se rupeau de viaţa păgână, se apropiau de viaţa creştină, se integrau în comunitate din punct de vedere social, prin ajutor financiar.
Instituţia începe să aibă mici norme în secolul al III-lea:
- cine era pregătit şi cine nu era pregătit să primească Botezul;
- nu se practica Botezul copiilor, ci se axa pe demonstraţia că vrei să te rupi de păgânism;
- Botezul era legat de marile sărbători, săvârşindu-se, iniţial, numai în Noaptea de Înviere, apoi şi de Rusalii, în secolul al IV-lea ajungându-se să se facă şi la EPIFANIE.
Din cauza impostorilor, se impune Şcoala catehetică, care ţine între 3 luni şi 6 ani. Trebuia urmată această şcoală, pentru că numai aşa se demonstra că doreşti, în mod real, să fii creştin, fără vreun interes. Iar toţi cei ce doreau să primească Sfânta Taină a Botezului, trebuiau să treacă prin faţa episcopului şi pe baza mărturiilor naşilor, acesta decidea dacă vor fi sau nu botezaţi.
Cei care urmau să fie botezaţi, primeau „Simbolul de Credinţă”, pe care trebuiau să-l rostească la Botez, Simbol pe care îl învăţau şi primeau explicaţiile necesare pentru înţelegerea lui timp de patruzeci de zile.
Se învăţa câte 3 ore pe zi, în ultima săptămână se aplicau învăţăturile, iar în ultima zi, în faţa episcopului şi a naşilor, rosteau CREZUL.
Botezul nu se făcea oriunde, se căutau locurile care aveau legătură cu Domnul Iisus Hristos, Ierusalimul devenind astfel un centru, pe lângă altele, ca: Roma, Antiohia, Alexandria etc..
Locul în care urma să aibă loc Botezul era ales de către episcop. Acesta era o încăpere special amenajată, asemănătoare piscinei, simbolizând trecerea la o nouă viaţă.
În anul 567, „Simbolul niceean” a fost înlocuit, printr-un edic dat de împăratul bizantin Justin II (565 – 578), cu „Simbolul constantinopolitan”, care se rosteşte şi în prezent la Sfânta Liturghie şi la celelalte servicii religioase, în toate Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului.
Rostirea „Simbolului de Credinţă” sau CREZULUI înainte de sfinţirea Darurilor are un înţeles adânc. Cum la această finţire nu pot sta decât credincioşii care cunosc deplin învăţătura creştină, ei trebuie să rostească „Crezul” , această rugăciune care cuprinde pe scurt toată învăţătura Bisericii, fixată prin Sinoade.
Aşadar, mărturisim întâi dreapta credinţă şi abia apoi după aceea luăm parte la sfinţirea Darurilor.
„Crezul” trebuie să fie ştiut pe de rost de orice creştin, fiindcă numai aşa el poate dovedi oricând că se găseşte în bune legături cu Biserica. La Sfânta Liturghie, el trebuie să fie rostit încet, urmărindu-l pe cântăreţ sau citindu-l din carte, spre a-l deprinde şi a-l spune fără greşeală.
În timpul când se rosteşte „Crezul”, preotul (sau preoţii, dacă slujesc mai mulţi) ridică acoperământul de pe Sfintele Daruri şi-l clatină încetişor deasupra. Clătinarea aceasta închipuieşte, după unii, umbrirea darurilor pe care le revarsă Sfântul Duh, iar după alţii – cutremurul care a avut loc când Mântuitorl Şi-a dat duhul pe Cruce.
„Simbolul de credinţă” are, în total, 12 articole şi patru părţi, referioate la: Sfânta Treime (articolele 1-8), Biserică (articolul 9), Sfintele Taine (articolul 10), viaţa viitoare (articolele 11-12).
„Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor vazute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut;
Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om;
Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a înălţat la Ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi aspostolească Biserică;
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor;
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”.
„Crezul” sau „Simbolul de credinţă” este, prin excelenţă, textul creştinismului, căci el a reuşit să reconcilieze concepţia monoteistă cu aceea trinitară.
Sindoul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol, desfăşurat în anul 680, va confirma caracterul de autoritate al „Crezului”, ca expresie autentică a credinţei Bisericii Universale.
Cuvintele „Cred întru Unul Dumnezeu”, raportate la celelalte articole care urmează, dau acestei expresii de credinţă valoarea unui angajament personal al fiecărui membru al Bisericii luptătoare, care spune, cu toţi ceilalţi, „cred”, „mulţumesc”, „aştept”, „sper”.
După cum afirma şi Sfântul Irineu de Lyon, omul a fost creat într-o stare de pruncie spirituală, a fost dat să crească în Hristos, întru cunoaşterea Adevărului (a lui Dumnezeu) şi îmbunătăţire duhovnicească. Aşa ne-am născut cu toţii, aşa m-am născut şi eu,
Pământ făcut din Pământ,
Ţărână plămădită-n ţărână... Însă, prin Pronia Atotţiitorului Dumnezeu, la Înălţarea Sa, Domnul Hristos le-a făgăduit ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt Sfinţitorul, Mângâietorul, spunând: „Pe câţi mâinile veţi pune” se vor vindeca, trupeşte şi sufleteşte. Aşa fost-am şi eu salvată, luminată, prin Taina Sfântului Botez. Şi de-atunci zborul meu spre înduhovnicire, spre Înalt, avânt, din plin, şi-a luat. Drumul e lung, întortocheat, presărat cu greu, dar la capăt mă aşteaptă – nu-i aşa? – Darurile dumnezeieşti atăt de mult dorite: Mântuirea, iertarea păcatelor, viaţa cea veşnică şi luminoasă întru Împărăţia Cerurilor, la picioarele Tronului Celui Ce pe toate le-a făcut, pe cele văzute, şi pe cele nevăzute, negrăit de minunate. Acolo Îi voi cânta, împreună cu Sfinţii care i-au bineplăcut din veac: Aliluia! E Hristos, „Lumină din Lumină”, e „Dumnezeul adevărat, din Dumnezeul adevărat”, şi precum El – aşa trebuie să fim şi noi. Pentru că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Sa. Ca fii ai Luminii, trebuie să lăsăm, aşadar, de-a pururi, în urmă-ne, LUMINĂ. Cum? Prin urcuş duhovnicesc, cu o adevărată credinţă şi voinţă.
Vladimir Lossky, în cartea sa „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, arată că asemănarea se referă la persoană, dobândindu-se prin Duhul Sfânt, ţinând de efortul propriu, personal, al fiecăruia dintre noi; numai oamenii înduhovniciţi pot dobândi aşa ceva. Scopul vieţii creştine constă în dobândirea Duhului lui Dumnezeu.
Chipul se referă la firea umană (ceea ce este comun tuturor), denaturată de păcat, refăcută prin Iisus Hristos, Cel Ce a biruit moartea, „cu moartea pre moarte călcând”.
Să păstrăm această Lumină a Învierii întregii Vieţi Pământeşti, străduindu-ne s-o înmulţim etern!
„Hristos a înviat!”



B I B L I O G R A F I E G E N E R A L Ă




1. Carte de Rugăciuni, tipărită cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Preasfinţitului Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu-Vâlcea, 1980
2. Istoria Bisericii Universale, vol.I, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, autor : Pr.prof.Ioan Rămureanu. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p.313-319 şi 332-338
3. Ortodoxia – Pr.prof.D.Stăniloae, „Definiţia dogmatică de la Calcedon”, p.295 – 303 (subcapitolul 1 : Doctrinele hristologice în luptă
4. Ortodoxia, an XXXIII (1981), nr.3, p.285-336
5. Studii Teologice, an XXI (1969), nr.5-6, p.327 – 386 – Pr.prof.Ioan Rămureanu : „Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381). Învăţătura despre Sfântul Duh şi Biserică. Simbolul constantinopolitan”
6. Studii Teologice, an XXIX (1977), nr.1-2, p.15-16 – Pr.prof.Ioan Rămureanu : „Sinodul I ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul Niceean”
7. „Sfânta Liturghie lămurită pe înţelesul tuturor” - Pr. C. Vuiescu şi C. Dron, tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic, episcopul Argeşului, ediţia a II-a, reviziută, Editura CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ, 2002, pag.87-88

Niciun comentariu: