Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

Primind o iconiță și binecuvântări de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al B.O.R.

vineri, 27 noiembrie 2009

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU ÎN OLTENIA DE SUB MUNTE : COMUNA COSTEŞTI, JUDEŢUL VÂLCEA


…Pornind pe cărările aducerii-aminte, alintată de doruri, de cântecul privighetorii şi al cucului în prag de dulce şi binecuvântată primăvară, iată-mă ajunsă, în cele din urmă, în faţa MARII PORŢI FERECATE A LUMII VÂLCENE, SINGURA CALE DE ACCES SPRE SUFLETUL LOCUITORILOR COMUNEI COSTESTI, cu tradiţiile, cu obiceiurile şi cu realizările lor, pe care scrie, cu litere de aur, ,,LA CURŢILE DORULUI’’…
M-am oprit în faţa PORŢII… Oare unde aş putea găsi cheia acesteia? Caut cu privirea în jurul meu… Iată, dar’, acolo, jos, un bileţel! Oare ce scrie-n el? Iau bileţelul, degrab’, şi-l citesc: PENTRU A PUTEA PĂTRUNDE AICI, TREBUIE SĂ GĂSEŞTI ŞI SĂ ROSTEŞTI TREI FORMULE MAGICE!…
Care ar putea fi acestea? Şi de ce neapărat trei? Ah, da! Uşa are trei mari lacăte, de aur!... Îmi doresc atât de mult să mă identific, măcar pentru o clipă, cu sufletul locuitorilor din Costeşti, încât voi face tot posibilul ca să găsesc cheile potrivite pentru a deschide lacătele.
Şi, ca într-un basm, ca-n basmele copilăriei mele, descoperite, întâia oară, în cartea din casa bunicilor mei, ISTOCESCU T. NICOLAE şi TUDORIŢA din judeţul Vâlcea, comuna Costeşti, sat Văratici, strada Mlăci, basm cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, basm cu formule consacrate, iniţiale (de deschidere), mediane şi finale, precum ,, A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti”, ,,Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este”, ,,Şi-ncălecai pe-o şea şi va spusei dumneavoastra asa”, pornesc în căutarea lor, frenetic, cu mult entuziasm.
Şi caut …, şi caut … Prima formulă n-ar putea fi…
… Am bătut
la porţile muntelui
şi ele mi s-au deschis,
lăsându-mă,
să-i descopăr,
minunile …

Am bătut la inima muntelui
şi ea mi s-a deschis,
lăsându-mă,
să te descopăr –

Lumină şi Vis …

Am bătut, apoi,
la inima ta
şi ea mi s-a deschis, lăsându-mă
să plutesc
între REALITATE ŞI VIS …?!? …

Am spus aceste versuri şi iată că cercul de aur al primului lacăt a pocnit, lăsându-l să se deschidă în mâna mea de tânără adolescentă, cu doruri şi vise nerostite încă …
Plecând, mai departe, în descifrarea misterului, m-am gândit că a doua formulă s-ar putea să fie …, s-ar putea să fie … Da! Chiar LEGENDA COMUNEI COSTEŞTI!
Se spune că, demult, pe locurile unde este aşezată astăzi comuna, erau trei ciobani. Ei veniseră de la câmpie la munte, de teama duşmanilor. Numele lor erau: Costea, Bărbat şi Dobre. După moartea tatălui lor, ei îşi împart moşia astfel: Costea rămâne pe aceste meleaguri şi întemeiază comuna Costeşti, Bărbat trece peste deal şi formează comuna Bărbăteşti, iar Dobre – comuna Dobriceni, toate spre est, înspre oraşul Râmnicu-Vâlcea1.
Iată că şi cel de-al doilea lacăt şi-a scuturat cu putere hainele-i de aur ce-l împresurau şi, pocnind ca dintr-un bici fermecat, s-a deschis în faţa mea …
A mai rămas un lacăt!... Acum, nu trebuie să greşesc, absolut deloc! Dacă nu o nimeresc, dacă dau greş … Totuşi … Să încerc! N-ar putea fi formula aceea magică, din Anton Pann?! Ei, da …, poate! Hai să-ncerc:
,, Şcoala-l face pe-omul om,
Ş-altoiul pe pomul pom.”
De ce m-am gândit la această formulă-proverb? În primul rând pentru că în comuna Costeşti există o adevărată tradiţie a învăţământului, preocuparea pentru ştiinţă venind de departe, din timpuri străvechi. Prima formă de învăţământ pe teritoriul comunei Costeşti a funcţionat pe lângă Mânăstirea ,, Bistriţa – Olteană”, ctitoria Craioveştilor (sfâşitul secolului al XV-lea). Aceasta a fost o şcoală slavonă care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a devenit slavo-română, iar mai târziu românească.
Ce norocoasă am fost! După ce au pocnit cercurile de aur ale celor trei lacăte, uşa s-a deschis şi am fost lăsată să intru într-o lume de basm, cu şcoli împărăteşti,
cu obiceiuri şi tradiţii minunate, cu frumoase costume, care îi fac pe purtătorii lor să semene cu prinţii şi prinţesele din basmele copilăriei; din loc în loc, ca nişte bijuterii imense, proiectate pe cerul senin, se zăresc bisericuţele sfinte din basmul copilăriei mele drag: Costeşti...
Ridică-te şi vino după mine, cititorule, să cunoaştem şi să admirăm împreună aceste inestimabile comori din lada de zestre spirituală a locului! Pentru început îţi voi vorbi doar despre tradiţiile şi obiceiurile de iarnă. Sper să reuşesc să te fac a vizita aceste minunate locuri, de care mă simt legată, prin nenumărate fire...
Am văzut locurile acestea cu ochi de copil, în foşnet de frunze şi de miros de fân … Am simţit mirosul laptelui proaspăt, muls de la vacă, Joiţa sau Joiana … În final, am înţeles: aici eşti mai aproape de Dumnezeu, de Măicuţa Sa şi de Sfinţii Săi! Aici, timpul se măsoară, parcă, altfel: în cutume. Dacă ieşi din acest tipar, devii al nimănui!
Comuna a cărei nepoată sunt, Costeşti, se află situată1 în judeţul Vâlcea, în N-E Olteniei, într-o mică depresiune subcarpatică, la poalele munţilor Căpăţânii, fiind brăzdată de cursul superior al râurilor paralele Bistriţa şi Costeşti (ultimul fiind cunoscut şi sub numele de Pietreni)2, pe o distanţă de 7 – 8 km, amândouă izvorând din adâncul Munţilor Zănoaga, străbătând ultimul şir calcaros, Buila, Arnota şi Bistriţa şi ieşind, în sfârşit, la lumină în depresiunea Bistriţei şi a Pietrenilor, de unde o apucă la vale3.
Teritoriul comunei are o suprafaţă totală de 100,2 km2 (10921 ha) şi are în componenţa sa, satele Costeşti, Pietreni, Văratici şi Bistriţa.
Satul Costeşti are, în componenţa sa, cătunele Costeşti (fost Gruşetu), Ferigile, Blezeni, Popeşti, Săcături, Grămeşti.
Satul Pietreni cuprinde cătunele: Pietreni, Ciorobeşti, Gruieţu, Mejdini, Ruget.
Cătunele Văratici, Linia Vie, Mlăci şi Căline formează satul Văratici.
Satul Bistriţa este format din cătunele Bistriţa, Bolniceri (fost Mânăstireni), Pomeşti, Peri (fost Ţigănia).
Comuna, ca unitate teritorial-administrativă, a luat fiinţă în anul 1864, deşi este atestată documentar încă din 11octombrie 1512.
În anul 2001, comuna Costeşti avea o populaţie totală de 3681 de locuitori, învecinându-se astfel: la N, cu comuna Malaia; a N-N-E, cu oraşul Olăneşti; la S, cu comuna Pietrari; la S-V, cu comuna Tomşani; la E, cu comuna Bărbăteşti; la V, cu oraşul Horezu.
În centrul comunei Costeşti se găsesc ape minerale iodate, iar la sud, în Dealul Costeştilor, se află o carieră de nisip şi trovanţi de dimensiuni mari, unici în lume, formaţi în decurs de peste zece milioane de ani4. Cu aceştia s-a amenajat un muzeu în aer liber, MUZEUL TROVANŢILOR.

___________________________________________________________________________________

(1), (2) – BONDOC, DUMITRU - ,,Costeşti – Vâlcea. 45 secole de istorie.
Monogrefie”, Editura OFFSETCOLOR, Râmnicu-Vâlcea, 2002
(3) – SACERDOŢEANU, AURELIAN - ,,Inscripţii şi însemnări din Costeşti – Vâlcea”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1935, p. 95
(4) – SĂRDĂRESCU, MARIA-ELIZA - ,,Comuna Costeşti – Repere geografice”, în revista LUMINA SLOVELOR, revista Şcolii Generale Costeşti, judeţul Vâlcea, anul II, 2000, nr. 2, p. 4





Sărbătoarea1 este sentimentul comuniunii depline cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu întregul cosmos. În sărbătoare, omul are sentimentul absolutei regăsiri cu sine însuşi.
Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăşirii tuturor din acelaşi sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârşită ordine providenţială.
Sărbătoarea este existenţa unificată şi transfigurată. Creştinul simte sărbătoarea ca pe o victorie continuă şi calmă, ca pe o trecere pe sub arcul de triumf al cosmosului, în bună tovărăşie cu geniile bune ale existenţei şi sub raza paternă a Divinităţii.
Şi în Costeşti, sărbătoarea este trăită la maximum, cu tot sufletul, de întreaga comunitate creştin-ortodoxă, racordată la cea mai intensă trăire duhovnicească, ce le permite să practice şi anumite obiceiuri, păstrate din moşi-strămoşi, şi transmise din generaţie în generaţie, precum: Colindul, Steaua, Pluguşorul, Capra, etc..
Din ce este făcută sărbătoarea? Şapte2 sunt ,,ingredientele” sărbătorii: miezul de sfinţenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul şi lucrul potrivit.
Miezul de sfinţenie este nelipsit din sărbătorile creştine.
Sărbătoarea se ţine în loc curat şi bun. Dai cu mătura, ai grijă ce faci cu gunoiul, afumi, stropeşti, uneori sfinţeşti.
Podoabele întăresc locul cu forţa simbolurilor pe care le pun în joc. Rolul lor este de a aduce voioşie şi strălucire.
Podoabele utilizate pentru locul de sărbătoare nu sunt numeroase: crengi de brad, salcie, frunză de nuc, culori ( roşu, alb şi negru), însemne (coroniţe de flori). Participanţii la sărbători le citesc. Concepute, din capul locului, pentru a îndeplini rolul de talisman, şi implicate în numeroase acte rituale şi magice, ele devin nişte obiecte puternice.
Când pui condiţia de suflet primenit, admiţi, implicit, existenţa sufletului.
Se presupune, de asemenea, că se înţelege sensul profund al actului primenirii; primenirea înseamnă nu numai curăţire, ci şi regenerare. Trebuie să porţi de grijă sufletului, permanent. De aceea, credincioşii ortodocşi merg la biserică şi, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, când îşi mărturisesc, cu sinceritate şi pocăinţă mare, păcatele, îşi curăţesc sufletele, iar cu adâncă smerenie se împărtăşesc cu Preacuratul Trup şi Sfânt Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Ei pregătesc sărbătoarea lăsându-şi voia. Numai cei care intră cu sufletul curat în sărbătoare, ies cu el întărit şi vor avea, cu adevărat, de câştigat.


TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE IARNĂ ÎN COMUNA COSTEŞTI


Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos3 a fost, dintru început, prilej de reculegere şi înălţare sufletească. Ea ne adună pe toţi la un loc, părinţi şi copii, frate cu frate, soră cu soră, prieten cu prieten, pentru ca, împreună, să ne bucurăm de venirea lui Hristos, preamărindu-L în cugetele noastre, alături de colindători.
Sărbătorile Crăciunului încep, de cele mai multe ori, de la 6 decembrie (Sfântul Ierarh Nicolae, ,,Moş Nicolae”) şi se încheie la 7 ianuarie (de Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului).
Pe 20 decembrie (de Ignat), încă de dimineaţă, sătenii îşi pregătesc cele necesare pentru tăierea şi pregătirea preparatelor din carne de porc.
Deşi e agitaţie mare, cei mai fericiţi sunt copiii, căci ei vor fi urcaţi pe porcul gata pârlit şi curăţat, pentru a a avea noroc tot anul, ei vor fi însemnaţi, pe frunte, cu sângele porcului, în semnul crucii, pentru a fi feriţi de boli de-a lungul următoarelor 12 luni din an, toţi spunând într-un glas: “La anul şi la mulţi ani cu sănătate!”.
Se obişnuieşte ca, atunci când se aprindă focul sub porc, să se pună în el şi câteva bobiţe de tămâie, ca să fugă spiritele rele departe de respectiva gospodărie.
I se face şi porcului, înainte de a fi tăiat, după ce a fost, bineînţeles, curăţat, o tăietură cu cuţiutul în frunte, în chip de cruce, zicându-se: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”.

Pe 23 decembrie seara4, copiii, de la cea mai fragedă vârstă, până la 15 – 16 ani, însoţiţi de părinţii sau bunicii lor, ori de fraţi mai mari, o pornesc cu colindul, prin sat, din centrul comunei, oprindu-se pe la fiecare poartă. Colindătorii cântă colindele, iar gazdele îi cinstesc cu covrigi, mere, nuci şi alte dulciuri.
În cătunul Mlăci, satul Văratici, locuitorii se strâng mai spre vale, grupuri-grupuri, aşteptându-i pe colindători cu darurile pe uliţă, spre a-i feri de urcuşul greu până la cea din urmă casă.

Se cântă, în primul rând, “Bună dimineaţa la Moş Ajun”, precum şi alte colinde.
Colindele sunt de două feluri: religioase şi laice. Cele religioase se referă la istoria mântuirii, prezentând, în structuri poetice deosebite, conţinutul celor 7 taine şi preceptele vieţuirii creştine, iar colindătorii îi preînchipuie pe cei 12 Apostoli ai lui Hristos, actul în sine fiind o Liturghie în miniatură: liturghia laică. Ne întâlnim, acum, cu Dumnezeu şi cu oştile cele îngereşti, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii rugători, cu profeţii şi drepţii Vechiului Testament, cu Adam cel păcătos, cu Irod cel plin de răutate, cu Steaua ce străluceşte, cu Pillat nevinovat şi “Maica Sântămărie”, cu “Sfânt Nicoară”, cu “Iuda vânzătorul” si cu botezul lui Hristos în Iordan, când s-a sfărâmat zapisul pe care Adam l-a dat diavolului; cu Judecata de Apoi, “Când va sta Hristos în jeţ / Ca să judece pe toţi, / Pe cei vii şi pe cei morţi”.

Pe 24 decembrie, seara, colindătorii o pornesc cu STEAUA şi cu FLORILE DALBE.
Cei ce merg cu STEAUA5 formează grupuri de câte cinci urători, ce poartă o stea. Cei cinci îi reprezintă pe craii Gaşpar, Melchido şi Baltazar, pe Irod şi un ofiţer. Fiecare dintre aceştia poartă o sabie, o coroană şi o mantie. Ei cântă aşa:
,, La Steaua care-a răsărit
Trei crai au călătorit
Şi-au mers, după cum citim,
Până la Ierusalim”.

Sceneta aceasta populară, jucată de colindători, descrie drumul crailor, căutarea lor, răutatea şi viclenia lui Irod.
Tot acum, colindătorii cântă şi ,,La nuntă-n Cana Galileii” şi ,,Aveam ani paisprezece”.
Copiii care merg cu Steaua au realizate stele din carton acoperit cu hârtii colorate (de cele mai multe ori staniol), în centru alfându-se icoana Naşterii Domnului, iar în colţuri atârnând cinci clopoţei.
« Cântecul de Stea » este un rezumat al Evangheliei ce se citeşte în ziua praznicului, în biserică.
Colindele si cântecul de stea creionează, cu deosebită tărie, trăsăturile Mântuitorului, în special bunătatea nemăsurată şi nemărginită, coordonate morale recomandate şi pentru credincioşi.
Colindele, oraţiile şi cântecul de stea în cinstea Botezului Domnului, închinării la Templu, Tăierii împrejur au mai mult cnţinut dogmatic şi liturgic, ca, de exemplu, « În vârful a nouă meri / Dă-i Domnului, Doamne, / Arde nouă lumânări (lumânări ca simbol al celor nouă cete îngereşti, care înconjoară Tronul Celui Preaînalt), ori « Pică nouă picături, / Trei de mir / Şi trei de vin, / Trei de apă limpejoară », unde apa simbolizează baia Botezului, mirul – Taina mirungerii şi vinul – Sfânta Euharistie.
Măsura versurilor colindelor, în general, variază între 5 şi 8 silabe, rima este împerecheată şi se remarcă refrenele semnificative (« Dă-i Domnului, Doamne », « Domnuleţ şi Domn din Cer », « Domnul Iisus Hristos » etc.).
Colindele (religioase şi laice) sunt scrise în ritmul vioi al poeziei populare; cele religioase au finalul construit sub forma unei laude, a unei constatări sau a unei rugăminţi adresată lui Dumnezeu: “Pe Fiul în al Său Nume / Tatăl L-a trimis în lume / Să se nască / Şi să crească, / Să ne mântuiască » (« O, ce veste minunată ! ») : « Fie lăudat, / Binecuvântat, / De-a pururi. Amin, / De-a pururi. Amin ! » (« Praznic luminos »).
Limba colindelor este uşor arhaică, cu inflexiuni ceremoniale, care imprimă o atmosferă hieratică şi solemnă.
Colindele laice au la bază un fond mitic precreştin.
Costume populare care se poartă în comuna Costeşti, judeţul Vîlcea.

Pe 25 decembrie, colindătorii merg şi cu Steaua, dar şi cu CAPRA. Stelarii trebuie să fie prezenţi, dis-de-dimineaţă, în biserică, spre a fi binecuvântaţi de preot, pentru a le fi binecuvântate stelele.
Obiceiul CAPREI are menirea de a aduce rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncă de gazdă peste cortegiul caprei.
Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi, apropiindu-se de membrii familiei, începe să vornicească.
Flăcăii joacă cu stăpâna casei, cu fetele de măritat şi apoi, mulţumind, se îndepărtează.
În Ajunul Anului Nou, se strâng cete de copii care merg cu PLUGUŞORUL. Ei urează un « an nu » bun, cu fericire şi sănătate, reînviind în suflete amintiri şi năzuinţe, înfiripând, din belşugul lor de dorinţe, o clipă măcar, noi avânturi şi speranţe noi. De ce ? Pentru că, prin « chinul plantelor » - motivul central – (adică al grâului şi al cânepii, una simbolizând trupul euharistic, al lui Iisus, cealaltă – cămaşa Sa), se iartă păcatele.
În Pluguşor, aratul înseamnă răspândirea Cuvântului lui Hristos, propovăduirea. Este tipul de arat cosmic ; presupune o amlpă desfăşurare dramatică, în care sunt implicaţi doar bărbaţii.
Ceata are în dotare clopote, bici, buhai.
Textul Pluguşorului este cel mai expresiv, este foarte unitar, având funcţie expiatorie, care se manifestă, în cadrul comunităţii, cu aceleaşi funcţii de protejare pe care le au MOLITFELE Sfântului Vasile cel Mare.
În Pluguşor, timpul nu e miraculor, acţiunea petrecându-se în contact nemijlocit cu Divinitatea.
Seceratul revine, în exclusivitate, părţii feminine.
O etapă superioară în desfăşurarea dramatică a Pluguşorului o reprezintă însămânţarea, simbol al Parabolei Semănătorului, pe care a spus-o Iisus ucenicilor Săi.

Pe 1 ianuarie, de Anul Nou, se merge cu SORCOVA.
Copiii, cu crengi înflorite în mâini, cu surâsul pe buze şi cu graiul îndulcit de gingaşe cuvinte, întâmpină pe fiecare cu Sorcova.
Crengile înflorite sunt mlădiţele puse la înflorit de Sfântul Andrei, o reiterare a Parabolei Viţei-de-vie şi a mlădiţelor sau coardelor care ies din ea.
Vegetalul acesta învigorat este şi simbolul Crucii, substanţă vegetală pe care S-a răstignit Iisus, Cel care a adus această renaştere.
Vegetalul care ne atinge la 1 ianuarie e dătător de viaţă veşnică.
Textul Sorcovei are o funcţie evidentă de propiţiere, de urare.
Iată textul unei Sorcove, cules de la eleva Elena-Liliana Ciurea, pe când avea 8 ani şi era elevă în clasa I a Şcolii cu clasele I – VIII « Ferigile » - Costeşti (2001):
“Sorcova, vesela,
Vă aduce voioşia,
Tihna, pacea, bucuria.

Mereu să trăiţi,
Tineri, fericiţi,
Puternici să fiţi!

Cu dreaptă credinţă,
A voastră fiinţă
Să aibă peste ani

Numai sănătate,
Numai bunătate
Şi numai dreptate!

La anul şi la mulţi ani!”
De Bobotează, fiecare creştin merge la biserică pentru a lua agheasmă, apoi se întoarce acasă şi îşi stropeşte locuinţa, gospodăria, animalele şi livezile, cu această apă sfinţită, pentru a avea spor şi belşug în anul acela.
Ciclul sărbătorilor de iarnă se încheie la Sfântul Ion (7 ianuarie), când tot satul petrece şi se bucură, pentru că vei găsi mulţi săteni aici purtând numele Sfântului.

_________________________________________________________________________________


(1) -BĂNCILĂ, VASILE – DUHUL SĂRBĂTORII, Editura ANASTASIA, Bucureşti, 1996, p..56-57
(2) -NICOLAU, IRINA – GHIDUL SĂRBĂTORILOR ROMÂNEŞTI, Editura HUMANITAS,Bucureşti, p.13, 22, 25
(3) – MILOŞESCU, PANTELIMON – DATINILE STRĂMOŞEŞTI DE CRĂCIUN ŞI ANUL NOU, EDITURA PENTRU TURISM, Bucureşti, 1990, p.69-70

(4) – GRIGORESCU, FLORIN – în revista LUMINA SLOVELOR, NR.6/2005, p.18

(5) – STANILĂ, ALEXANDRA – în revista LUNIMA SLOVELOR, nr.3/2002, p.23

miercuri, 25 noiembrie 2009

Despre prietenie


de Sfantul Ioan Gura de Aur

Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat?
Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el?
Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat.

Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă.
Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici. Vorbim despre acei care ard de prietenie…
Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura – şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.
Ştiu pe cineva care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.
Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o.
Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti – din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei…

In cautarea aproapelui pierdut

de Pr. Savatie Bastovoi
-fragmente-

Orice om tanjeste sa fie inteles, dar se simte inteles numai de cel care il remarca si ii vorbeste de calitatile sale ascunse, pe care altii nu i le observa. A vedea calitatile ascunse insa este o insusire a celor care au un exercitiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fara darul lui Dumnezeu.

Acest “sa nu se mahneasca” este o piatra de temelie in viata duhovniceasca. Marii asceti stiu ca pentru o mahnire, chiar si inconstienta, adusa cuiva, Dumnezeu nu mai primeste rugaciunea.

Sfantul Macarie Egipteanul ne indeamna: “Sa nu judecam pe nimeni(...) si sa ne rugam neincetat pentru indreptarea lor, caci inca “nu stiu ce fac”. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate... (...) sa fii cu mare bagare de seama ca sa nu-l stingi.

Aproapele este un fel de oglinda duhovniceasca pentru noi, poate chiar un fel de proiectie a noastra in exterior. De aceea, ceea ce vedem noi in aproapele nu este altceva decat noi insine, vedem in aproapele doar neajunsurile si patimile de care noi insine suferim. De exemplu, coboara un preot dintr-o masina foarte luxoasa, insotit de o femeie frumoasa, iar in urma lor un tanar le duce bagajul. Daca cineva e iubitor de avere, va zice: “Ce masina are popa!” Cel desfranat va zice: “O, ce femeie are popa!” Cel ingamfat va zice: “O, are slugi popa, nu poate sa-si care singur bagajele!” Daca insa cineva traieste in feciorie, poate sa creada ca femeia este sora preotului, si chiar poate sa-i para ca seamana cu el. Daca n-are patima pentru avere, poate crede ca masina e imprumutata sau nici sa nu o bage in seama. Daca este smerit, va zice: “Ce fericit este fratele ca s-a invrednicit sa duca valiza unui slujitor al lui Hristos, probabil in ea sunt vesmintele preotesti si alte lucruri sfinte”. Fiecare deci se vede in celalalt pe sine. Aproapele este cel mai bun barometru al vietii noastre duhovnicesti. Arhimandritul Sofronie Saharov spunea chiar mai mult, el zicea ca aproapele este viata noastra.

Nu lovi ceea ce este valoros in ochii aproapelui tau. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinta sau viziunea lui despre viata, nu aduc niciun folos.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Sunt un NIMIC




Mi-e sufletul ranit
de ploi si de furtuni,
Mi-e sufletul golit
de vremea neagra, rea,
de vremea mult prea grea...

Mi-s ochii grei
de lacrimi si de vant,
Mi-s ochii grei
de rautate si... mormant,
de nerostit cuvant...

Sunt un NIMIC pe acest Pamant,
Sunt lacrima ce curge pe-obraz,
Sunt visul curat, dar infrant,
Sunt Soarele ce arde la amiaz'...

Sunt un NIMIC pe acest Pamant...
Nicoleta Enculescu, Bucuresti, 21 noiembrie 2009

vineri, 20 noiembrie 2009

Despre prietenie si nu numai... Amintiri si regrete...

Citeam, mai deunazi, pe blogul unei foste colege de facultate, ca "prietenii sunt rari, nu oricine are stofa de bun prieten", iar "prietenia este ca o floare": trebuie udata, ingrijita, plivita...
Dar cum iti alegi prietenii? Avem cunostinte cu duiumul, toti ne-or fi prieteni? Avem noi discernamantul necesar pentru a ne tria prietenii? Pentru a ni-i alege pe masura firii noastre? A fi un bun prieten (dupa parerea mea) inseamna a nu-l dezamagi pe cel de langa tine, a nu-l face sa sufere, a gasi calea cea dreapta de purtare cu/fata de el, a nu-i trada increderea. CEL MAI IMPORTANT LUCRU! A NU-I TRADA INCREDEREA! Pentru ca atunci cand ii promiti ceva, trebuie sa te tii si de cuvant, nu sa-ti schimbi atitudinea, "dupa cum bate vantul"! NU! Pentru ca aceea NU MAI ESTE PRIETENIE! Este, mai degraba, fatarnicie, miniciuna, nimicnicie sufleteasca, bataie de joc, intr-un final. SI DOARE LUCRUL ACESTA! Sincer, DOARE!
Nu va doresc sa cunoasteti aceasta durere! E de nesuportat! Eu am cunoscut-o si acum ma simt SINGURA, A NIMANUI, O STRAINA IN LUMEA ASTA, precum o frunza in bataia vantului rece al iernii!... Am ramas cu un gol imens in suflet... Oare o sa-mi revin? Nu cred! Oricum, nu mai am incredere in oameni. Poate ca totusi eu sunt vinovata, nu? Prea multa naivitate (deh! Niciodata n-am fost altfel, niciodata nu cred ca ma voi putea schimba!) strica, mi-a stricat!
De ce prietenii adevarati mor repede? Ni-i ia Dumnezeu "pe nepusa masa" (cum e vorba in popor). DE CE? Daca ni-i da, inteleg ca ni-i da c-un scop. Atunci de ce ni-i si ia?
Sunt intrebari la care nu stiu daca voi primi, vreodata, raspuns. Si-atunci raman cu ochii-n lacrimi, iar din ceata amintirii imi zambeste chipul tau, Dani...
Dani..., Danut..., Danutul meu mic, scump si dragalas...
...Au trecut atatea clipe de tristeti, fara tine, incat viata mi s-a parut extrem de zgarcita cu mine!... Te voi pastra, in amintire, precum o floare de colt, inmiresmata de aerul primaverii, tu insati o floare, ce si-a scuturat, prea de timpuriu, petalele pe aleile cenusii ale Vietii...
Ce-i Viata? Nu mai stiu! Ceva... sinistru... Cu tine, era altceva. Cu tine... Gaseam raspunsul oricarei intrebari sau neintelegeri, dar asa?!?... Nu stiu, zau! Numai la tine rostirea, cuvantul, devenea ca o briza a marii, o racoare a diminetii, in care ti se descoperea -sau, poate, ti se redescoperea- Adevarul sublim al sufletelor noastre... Numai rostirea ta ma incalzea, ma umplea de frumusete si de visare, o stare de euforie..., de incantare...
Dani, Danut drag, mi-e dor de tine! Stiu ca ma privesti, de-acolo, de sus, cu ochi de inger, iti simt aripa de nea mangaindu-mi fruntea, te rog, te rog nu ma uita! Mai ales ACUM, Dani, ACUM, cand cea care ti-a luat locul, dupa plecarea ta, cea pe care o consideram mai mult decat o... prietena, o sora -poate, daca vrei, o combinatie intre cele doua-, m-a... amagit...
Danutule scump, am crezut ca imi este aproape, am crezut ca insemn ceva pentru ea, asa cum eu insemnam ceva pentru tine, asa cum tu insemnai ceva pentru mine... Ceva special. Dar nu, acum, dupa atatea vorbe frumoase si mult ajutor (pentru care ii multumesc), ma da la o parte, nu mai sunt buna (pentru ea, pentru copilul sau, pe care am incercat mereu sa-l scot in fata, sa-i arat ca poate mai multe decat vrea sa arate, pentru care mi-am pus o particica din sufletul meu spre inaltarea sa catre lumina stiintei), cum eram inainte. Si nu o faceam din interes! Dar vad ca lumea, acum, se ghideaza dupa interes, mai mult ca orice, uitand sufletul. De ce? La ce bun sa mai traiesti in lumea asta atat de rea, fara iubire? La ce bun?
Danutule scump, Danut drag, mi-e dor de tine! Ce pot sa fac? Tu ma ajutai intotdeauna sa gasesc calea cea dreapta, raspunsul cel bun. Ce sa fac? Ce ma fac? Am crezut in ea! Acum?...
Sa nu ma uiti, Danutule drag!
Lectiile tale de bunatate si de daruire mi le-am insusit, dar ele mi-au adus, IN PREZENT, suferinta... Acum inteleg "Dascalita" lui Goga, o simt in suflet, fiecare vers al sau vibreaza in mine...
Sa nu ma uiti, Danutule drag! Roaga-L pe Bunul Dumnezeu sa nu mi-o ia si pe ea! Sa fie, ceea ce traiesc acum, un vis, un vis urat, din care sa ma trezesc si sa o regasesc aceeasi persoana care mi-a fost daruita ca o compensatie in urma pierderii tale: buna, cu suflet curat, pur, care sa nu ma amageasca, sa nu ma indeparteze. Sa fie alaturi de mine si sa creada in mine, cu tot sufletul, asa cum o facea odata...
Cu aceasta rugaminte si cu suflet incarcat de tristeti, nu-mi ramane decat sa... plang si sa-ti spun: "Noapte buna, Dani..., Danut scump..., Danutule drag!...".
"Noapte buna!", sa ai un somn lin, linistit, galben-auriu, pur, pe o stralucire de nor... Sa ma ocrotesti, de-acolo, din inalt, unde ti-ai ciocnit tampla de cununi de stele si de flori de margarint..., sa ma ocrotesti din inalt..., sa ma ajuti sa-mi recapat PRIETENA!
Sarutari de inger, Dani..., Danut..., Danutule drag!...
Dumnezeu sa-ti ierte toate greselile pe care le-ai facut (desi... eu sunt convinsa ca nu ai facut, oricum nu-ti statea in fire lucrul acesta!)!
Te rog, Dani, NU MA UITA! AJUTA-MA! AM NEVOIE DE AJUTORUL TAU!

vineri, 13 noiembrie 2009

Rugaciune

Doamne ajuta!
Un sufletel are nevoie de rugaciune, de multa rugaciune, pentru a fi salvat. Este vorba despre un copilas extraordinar de cuminte si silitor, in varsta de 12 ani, elev in clasa a VI-a. Elevul meu. FLORIN. Din pacate, a fost accidentat, cand traversa strada, la terminarea orelor, in urma cu 2-3 zile, cand se-ndrepta spre casa. In prezent, se afla internat in spital.
Rugamintea mea este ca si dumneavoastra, in masura in care puteti si veti vrea sa faceti lucrul acesta, sa-l pomeniti in rugaciuni, pentru a se face bine.
Va multumesc!

duminică, 8 noiembrie 2009

Despre Sfantul Inger - Pazitorul vietii noastre

Asadar, daca vrei sa te folosesti de calauzirea si impreuna-lucrarea ingereasca, potoleste-ti neoranduiala launtrica, aduna-ti inlauntru luarea-aminte si stai langa inima ta.

Ingerul Domnului va baga de seama indata, se va apropia si va incepe sa puna in tine ganduri care inclina catre starnirea dorintei de mantuire. Pleaca-te catre insuflarea aceasta si apuca-te sa ravnesti mantuirea: atunci, ingerul pazitor nu numai ca te va lua de mana, ci chiar te va ridica pe bratele sale, si nu numai ca te va calauzi, ci chiar te va purta pe calea mantuitoare. Nu trebuie decat sa te intorci tot timpul catre el cu mintea si cu inima, sa nu slabesti in ravna ta si sa-ti pazesti luarea-aminte. El te va invata toate: ce, cand si cum sa faci si ce sa nu faci, iar cand va fi nevoie iti va da ca indrumare si semn simtit in afara. Daca nu vedem in privinta noastra o asemenea impreuna-lucrare ingereasca palpabila, suntem singurii vinovati: noi suntem cei care nu ne dam in mainile ingerilor si zadarnicim toata purtarea lor de grija pentru noi. Se bate, se bate cu noi ingerul lui Dumnezeu, si da inapoi; iar vine la asalt, iarasi da inapoi, si tot asa pana ce murim. Iar cand murim, ingerul va infatisa Domnului cartea vietii noastre si va grai: "Am facut totul ca sa ii bag mintile in cap, insa acest suflet n-a luat aminte la nimic". Si in cartea vietii va fi pus inscrisul osandirii noastre, care negresit se va implini la Judecata Cea infricosata.

Sfantul Teofan Zavoratul